D-ale copilăriei

Multe s-au întâmplat anul acesta, unele bune, alte mai puțin bune. Nu am de gând sa fac un bilanț, dar încă nu am reușit să-mi eliberez mintea de ultimul necaz. A dispărut Cipic.

De prin primavară își luase obiceiul să se ceară afară pe la nouă și să lipsească toată noaptea. Dimineața îl găseam dormind pe păturica lăsată special pentru el pe terasă. Cum deschideam ușa, țâșnea în casă și-și continua somnul pe canapea.  Dormea două – trei ore, păpa ceva, apoi își lua în primire postul de observație de pe zid, în dreptul porții. La ora cinci avea gustarea de după-amiază servită de vecina de peste drum. Stătea la pândă pe zid și aștepta să o vadă în balcon. Când apărea cu farfurioara în mână, traversa și îi mieuna o serenadă sub balcon, așteptând sa-și primească bucățelele de pâine cu pate de ficat. Cu burtica plină, dădea o raită prin cartier, apoi intra în casă, unde ciugulea și dormea. La ora nouă începea concertul de seară: miau – miorlau, până te plictiseai și-i dădeai drumul. N-am știut unde dispare, dar mă gândeam că odată cu venirea frigului se va potoli, așa cum s-a întâmplat în anii trecuți. N-a fost să fie… Mi-a trecut prin cap că îl mai găzduiește cineva, dar n-am aflat nimic concret.

Mi s-a părut ciudat că nu m-a întâmpinat la poartă când m-am întors acasă, că doar lipsisem două săptămâni. Întreb copiii dacă l-au vazut la prima oră, iar Margot  îmi spune că nu l-a vazut din seara precedentă. Mi-a fost clar că trebuie să lansăm o operațiune de căutare.

Am început cu garajele și pivnițele vecinilor, apoi cu after-school-ul din colțul străzii. Nimic. Am trecut la afișe. Și când ne chinuiam noi să lipim afișele, numai ce ne întreabă vecina din curtea din spate dacă știm ceva de un motan negru cu alb, care dispăruse de doua zile. La ea își petrecea, carevasăzică, nopțile lipsă. Ca un adevărat motan de cartier, avea două refugii permanente. 

Afișele nu ne-au ajutat să-i dăm de urmă.  Nici de la femeile care mătură străzile n-am aflat nimic. Dacă l-ar fi lovit vreo mașină, l-ar fi văzut cu siguranță. Și nici de la cerșetoarea cu cățel, care bate tot cartierul și cunoaște tot ce mișcă în zonă, fie biped, fie patruped.

Am trecut la operațiunea facebook. Ne-am înscris în toate grupurile de pisicari sau animale dispărute și am postat anunțul. Speram că poate l-a gasit cineva și gândindu-se că-l salvează de o viață pe străzi, l-a adoptat sau l-a postat spre adopție. Nimic. Parcă a intrat în pământ…

De la o vreme, Carola tot mă tot îndeamnă: „Nu vrei să-ți iau un Cipic mic? Îl facem golan de cartier”…. Eu îi răspund de fiecare dată cu un nu vehement. Nu vreau altă pisică, îl vreau pe Cipic, care dacă nu-i mort, o să apară, așa cum a aparut Ducesa.

Au trecut aproape două luni, iar eu am rămas cu obișnuința de a fluiera dupa el pe stradă și de a răsfoi paginile grupurilor de pisicari de pe facebook. Tresar de câte ori văd un pisoi bălțat. Măresc poza, ca să fie dezamăgirea mai clară…

Luni imi spune Carola ca au organizat Secret Santa la școală și că va primi un cadou voluminos de la o colegă. Își roagă tatăl din dotare să vină să o ia de la școală. Omul meu se conformează, că doar n-o să-și lase copilul la greu… După ce pleacă spre școală, primesc o poză pe WhatsApp : domnișoara cu un pisoi în brațe. Nu vă gândiți la Cipic. Un puiuț cu urechi mai mari decât capul, negru cu alb. Un simulacru de Cipic, mic si spăriet…

Ce-i arătarea asta? îndrăznesc s-o întreb.  „Secret Santa de la Emanuel. Știa că am pierdut o pisică și mi-a făcut alta cadou”. E o glumă, sper! „Nu!” Aud vocea lui Emanuel în telefon: „Confirm!” Si cum crezi că va reacționa tata?  „O să-l accepte…”

După vreo douăzeci de minute primesc un telefon de la soțul meu: „Mi-a lasat Carola o sacoșă să am grijă de ea până se întoarce de la magazin. Și din sacoșă a ieșit o pisică. Și stau cu ochii pe ea să nu facă vreo prostie. Știai ceva despre asta? ” Îi povestesc ce știu. Dar îmi spune că nu e ok să ia asemenea hotarâri singură și că trebuie s-o cert. Păi n-a fost lângă tine, de ce astepți să o cert eu?!

Până acasă a uitat de ceartă. Dar tot întreba de unde a luat Emanuel pisica. Cu greu am aflat că e luată dintr-un adăpost public pentru căței, unde a fost adus în urmă cu vreo două săptămâni un lot de vreo 14 pisicute, printre care și piticul ăsta. În fine, l-am doftoricit noi și l-am prezentat clanului. Din fericire, nu s-a lăsat cu scandal, doar Pitica îl fâsâie, de teamă să nu-și piardă poziția de favorită a stăpânei. 

Acesta este Nico (eu îi spun Piticu), un pisic norocos. Care garantat NU va fi golan de cartier…