D-ale copilăriei

Anul acesta întâmpin primăvara cu…lene. După accidentul din iarnă, ale carui urmări încă le mai simt, am învățat să nu mai stau cu motoarele ambalate de parca toată viața ar fi o cursă contra cronometru. Mi-a fost greu la început, dar m-am obișnuit să mă trezesc cu două ore mai târziu în fiecare dimineață, să nu mă mai prindă noaptea în bucătărie, să lenevesc în pat cînd simt că mă fură oboseala…

Și parcă și primăvara  a fost gând la gând cu mine până acum: și-a întârziat în mod deliberat semnele: nu tu boboci în cais și cu chiu cu vai s-a îndurat să-mi dăruiască în curte o mână de ghiocei amețiți. Dar căldura nefirească din ultimile zile îmi arată ca s-a plictisit de leneveală și e decisă să treacă la acțiune. Aștept cu bucurie alte semne…

Nu ne-am reluat vechile obiceiuri  și nu ne-am plimbat prin București. Anul acesta am ratat târgul de Crăciun și nici un omuleț alb nu ne-a zâmbit la fereastră, deși zăpadă am avut din belșug până de curând. Nici la târgul de Mărțișor n-am scos nasul…Am vizitat de două ori florăriile din piață, fiindcă ar fi o adevarată tragedie să ratez florile de primăvară. Mi-am facut rezerve de iriși pitici, ornitogalum, mimoze, zambile, pe care le-am așezat frumușel la presat, în așteptarea inspirației creative. Culori…

Copiii își văd de ale lor. Doar că accidentul meu i-a obligat să se responsabilizeze: toată iarna au avut grija de  aprovizionare și m-au ajutat la bucătăreală. Și încă o mai fac. Rămân surprinsă de fiecare dată de talentul lui Shai în ale bucătărelii, de tenacitatea Carolei în a construi tortulețe de ciocolată (chiar dacă uneori e gata-gata să dea foc la casă pentru asta) și de îndemânarea lui Margot în a învârti clătitele în aer.

Și mai avem niște hărnicuți în casă: cei trei juniori care de cum au deschis ochișorii au luat cu asalt patul:

Că tot vorbeam de accidente, zilele trecute am pățit o nostimadă : mi-am pierdut o lentilă de la ochelari. Se vede treaba că citeam, căci numai la citit nu îi folosesc (îi țin pe nas, dar privesc pe deasupra lor). Și cum pentru restul activităților nu se poate fără, toată lumea a început să caute disperată acul în carul cu fân. N-a fost chip să  găsim lentila buclucașă, așa că am pus în aplicare planul de rezervă: Măi, dar ochelarii mei vechi  pe unde or fi? Caci de la 11 ani tot aceleași dioptrii port. Sigur, când am spus ochelari vechi, m-am referit la ultimile trei perechi, care trebuiau sa fie pe undeva prin casă, dar care nu se lăsau găsiți… Până la urmă îl aud pe Shai: La mine în dulap sunt niște ochelari, cred că ai tăi, că te-am văzut într-o poză cu ei. Deja suna ciudat, căci in ultimii 15 ani eu fiind pozarul casei,  poze de-ale mele recente nu prea sunt de găsit. Trimit copilul după ochelari și vine … cu cei pe care îi purtam la 17 ani. Cu ei sunt in poza de pe diploma de bacalaureat și în cea de pe carnetul de student… Cu toate că domnișoara Carola  a făcut un mișto teribil văzându-mă cu ei (O, mama-disco!), pentru drumul până la optician au fost exceptionali…

Închei cu o floare și o urare de Mărțișor: Să aveți o primăvară plină de bucurii!