D-ale copilăriei

A mai trecut o vară… Una care a început nu tocmai grozav, dar care s-a încheiat aproape bine.

Scăpați de coșmarul admiterii la liceu,  ne-am mulțumit să aruncăm apăsat din vârful buzelor:  Să fie vacanță! Și s-a facut vacanță…

Anul acesta ne-am propus o călătorie de la un capăt la altul al țării, cu punct final Băile Felix. Ideea era să facem la dus două opriri, una în Sibiu și alta in Cluj, iar la întoarcere să venim pe alt traseu și să ne oprim câteva zile la Sighișoara. Cum socoteala de-acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, singura oprire care ne-a ieșit a fost cea de la Sibiu,  și aceea mai scurtă cu o zi decât planificasem. Chiar și așa, ne-am bucurat pe deplin de frumusețea orașului…

Mai bine de atât nu se putea: pensiunea la care ne-am cazat era raiul pisicilor. Nu vă puteți imagina bucuria copiilor, care după numai cinci ore de desparțire, duceau deja dorul pisicilor din dotare!

Această prezentare necesită JavaScript.

Frânturi din oraș:

După farmecul medieval al Sibiului, Băile Felix mi s-a părut o stațiune jalnică, un loc în care nimeni, de mulți ani n-a mai investit un ban sau o idee. Să nu mă înțelegeți greșit. Hotelurile sunt minunate, dar cum pui piciorul în afara lor te trezești într-o altă lume. Nu aveai nimic de făcut sau de văzut, în afara unei plimbări la lacul cu nuferi.

Această prezentare necesită JavaScript.

La întoarcere am facut drumul dintr-o bucată, presați de suprapunerea vacanței noastre cu cea a prietenilor cărora le-am încredințat custodia lăbuțelor, gheruțelor și mustăților de  acasă (pe care le-am gasit nevătămate și în număr corespunzător).

Restul verii l-am petrecut acasă. Ieșiri in parc, nesfârșite ture de shopping, o zi la Mall, ceva prieteni în vizită, filme la greu. Unii (doi din trei) au citit chiar mult, dar nimic din ceea ce se consideră  lectură obligatorie de vacanță, iar altul (acela căruia  nu îi place să citească altceva decât mesajele de pe whatsapp sau cărți cu poze, în care poza să spună singură povestea) a vorbit în neștire la telefon….

Am dedicat câteva ieșiri  învățării drumului către liceu. Ne-am luat repere, am numărat stațiile, am exersat variante de traseu.

Și iată-ne în prima zi de școală. Fiecare pe drumul său. Iar eu, ca un fapt deja intrat în tradiția familiei, m-am lipit de ultima noastră boboacă.

Discursul directorului mi-a făcut o impresie foarte bună.  Am reținut  cât de atenți și severi sunt în privința ținutei elevilor, cu referire atât la ținuta vestimentară cât și la podoaba capilară. A spus omul clar: fără pantaloni roși de șoricei și fără culorile curcubeului în cap…

Copiii au urcat apoi în săli cu diriginții, dar o mână de părinti a rămas pe băncuță în curtea școlii,  așteptând să-și recupereze odraslele. Printre ei, evident, eu. Către orele prânzului au început să sosească elevii claselor a zecea și a unsprezecea. N-am văzut nici pantaloni roși și nici păr în culorile curcubeului (doar niște discrete șuvițe verzi pe un păr negru, dar cred că asta nu se pune). Fetele arătau decent, dar băieții erau parcă din alt film… Trei sferturi aveau pantaloni cu turul în dreptul genunchilor, de prima întrebare care mi-a răsărit în minte a fost : tu când ți-ai schimbat pampersul ultima oară? Rași pe laterale și cu o creastă  bine geluită în vârful capului, cu umerii aplecați în față și mâinile bălăbănindu-se fără rost pe lângă corp. În clipa aceea m-am gândit că una e în declarații și alta în realitate…

După primele zile de școală mi-am dat seama că Margot a ajuns totuși la o școală normală, cu profesori care chiar vin la ore și vin la timp, așa încât fata mea a ajuns să se mire ce mică e recreația.

După ce toată vara ne-am chinuit fără succes să-l obișnuim  pe Shai să se trezească devreme, a treia zi de școală mi-a produs o mare satisfacție: la 6.30 dimineața copilul meu era în bucătărie…

Surpriza neplăcută mi-a oferit-o schimbarea programului Carolei, care va învăța după-amiaza…Nu e chiar un program integral de după-amiază, cum avea Shai anul trecut, când intra la două și jumătate și ieșea la opt seara. E bine ca nu bate Bucureștiul de la un capăt la altul noaptea, dar timpul dedicat temelor s-a redus dramatic. Vom supraviețui cumva, evident cu sacrificarea weekend-urilor…

Greu mi-am intrat în ritm  la acest început de an școlar! Și când  toate păreau să se aranjeze oarecum și mă gândeam că pot copilări și eu puțin (cu mâinile în rășină), constat ca nu mai am rășină  și nici nu se găsește. Chestia asta e de-acum un déjà-vu, așa că de data asta nici n-am intrat în panică, nici nu m-am enervat, ci mi-am ocupat timpul liber într-un mod constructiv, pregătindu-mi rezerva de flori pentru ce va fi sa fie…

Pe curând prieteni!