D-ale copilăriei

O zi plină… Dacă în alți ani împodobeam bradul la începutul lunii, de data asta cu chiu cu vai l-am făcut azi dimineață! O acțiune nu lipsită de aventură, pornită oarecum în lehamite ( că deh! trebuia mai întâi curățată camera, apoi urcat bradul la etaj și căutat podoabele prin mansardă) și finalizată într-un mare elan, care-mi amintea de o scena memorabilă dintr-un film cu Charlie Chaplin:

Concret, pe ăsta l-am terminat, acum ce mai împodobim?

Și cum ingeniozitatea copiilor n-are limite, au tăbărât pe bietul Georgel, lămâiul nostru chel, plasat neinspirat în camera fetelor, care-și aduc aminte să-i mai pună apa cam o data pe lună și atunci o folosesc pe cea în care își spală Carola pensulele…

Am avut, ca de obicei, ajutoare de nădejde:

Sunt curioasă cât va rezista brăduțul din camera fetelor. Dar în caz de ceva neplăceri, ne-am pregătit o rezervă în miniatură, pe care, surprinzător, n-au observat-o mâțele:

Cu brazii și coronițele împodobite, ne-am gândit să trecem la cozonaci. Pregătim ingredientele. Surpriză! Micul Ro, după ce ne-a pozat în postură de ornament de pom si de cadou sub brad a descoperit ce grozav e sa fii cloșcă pe cuibar:

Nu vă pot spune ce zgârietură am încasat când am golit cuibarul…

Cozonacii nu vi-i pot arata, la ora asta încă sunt în cuptor. Dar aluatul a crescut frumos:

Crăciun fericit tuturor!