D-ale copilăriei

Ce repede trece timpul! Parca mai acum câteva ceasuri era vară și dintr-o dată, frunzele și-au luat zborul de pe ramuri în pas cadențat. Parca mai ieri începuseră copiii școala, iar azi suntem cu gândul la vacanța de iarna…Timpul a luat-o razna: e primăvară? E toamnă? Cine mai știe...

În sufletul meu e toamnă. O toamnă vesela, îmbrăcată în galben și ruginiu, alintată de soarele blând. 

?

Lucrurile se schimbă însă pas alert. Toamna aceea vesela a rămas culcușită undeva în sufletul meu. Acum e o toamnă cenușie, ca aceea care l-a facut să cânte a jale pe greierele lui Topârceanu. Si colac peste pupază, nici eu nu sunt în apele mele. Ca niciodată, m-au pălit niște dureri de cap groaznice și cu repetiție. Prima data am zis ca e gripă. A doua oară am zis că-i sinuzită. A treia oară m-am dus la doctor. Spondilită. Nu se moare din asta, se moare cu asta, zice doctorul zâmbind… Lui îi dă mâna să zâmbească, dar mie nu! Am ajuns sa dorm cu trusa de prim ajutor pe noptieră: o seringă și o fiolă de ketonal. Nu pot ieși din criză cu pastile. Dar trebuie să recunosc că doctorul a avut dreptate: zac o jumătate de zi după care îmi pot relua copilăriile:

Uneori am senzația că numai eu mai copilăresc în casa asta. Toți ceilalți sunt prea ocupați…Unii cu pregatirea examenelor (Margot). Uneori cu seriozitate, alteori superficial, mai ales când vine vorba de matematică. Dar foarte serios pentru…banchet! Mă urmărește tenace prin casă si începe tapajul: Îmi comanzi rochia? Mai e timp… Hai să-ți arat ce vreau! Nu acum… Dar nu esti curioasă? Nț!

Da… nu vrei sa-ți arat locurile în care-și ascunde Shai chestiile lui secrete? Nu… Hai să-ți arăt, uite, aici, în cutia asta trebuie sa fie ceva… poate un pachet de țigări… na, că nu-i nimic! Dar mai știu și altele… după cartea asta o sa găsim sigur un secret murdar! Cum ar fi? Un pachet de țigări… nu-i nici aici! Dar stai, că mai sunt: uite, aici în sertarul asta trebuie sa fie  un …nimic! Să știi că s-a lăsat de fumat! Dar acum, că ți-am arătat locurile în care-și îngroapă Shai secretele lui murdare, îmi comanzi rochia? Nu, dar poți să-mi arăți ce vrei.

Ne așezăm la calculator. E momentul în care puștoaica se dezlănțuie, răsfoind filă după filă: Nu, nu e ăsta site-ul.. nici ăsta… Știi, e o rochie minunată, verde mentă… O să-mi vină trăsnet! Of.. n-o găsesc..uite-o!

Nu-i așa că-i frumoasă? E, dar parcă vroiai alta! Nu, n-o mai vreau pe aia! Dar știi ceva? Nici mie nu-mi place cum vine partea de jos… Știi ce? Nu vorbesti tu cu fata aia care i-a făcut rochia Carolei să mi-o facă ea? Adică partea de sus să fie așa, dar partea de jos să fie altfel…Și neapărat culoarea asta! Sau hai să mai căutăm!

Și uite-asa mi-a adunat într-un folder cel puțin 100 de modele, toate de culoarea mentei. Am și eu două favorite:

Discuția asta se reia de cel putin trei ori pe săptămână: ea încercând să mă convingă, eu – refuzând să mă las convinsă. Timp în care folderul cu fotografii devine din ce în ce mai mare, așa, cam cât sacul unui Moș Crăciun foarte darnic…

Puștiul își caută încă drumul. Nu prea știe ce vrea, încotro s-o apuce, nici eu nu știu ce sfat să-i dau. Și-mi amintesc de discuțiile mele la vârsta lui,  cu părinții. Mama nu concepea că aș putea face altceva decât medicina sau în cel mai rău caz, ASE-ul, tata vroia sa fac dreptul, iar eu vroiam teatru…N-a fost să fie ce-a vrut mama, dar nici ce-am vrut eu. Am renunțat la opțiunea mea nu pentru că mama a țipat la mine săptămâni în șir, ci pentru că într-o zi cineva m-a întrebat ce cred eu că voi face odata ieșită de pe băncile facultății, cu diploma de regizor în buzunar. Acea persoană mi-a arătat un posibil viitor, pe care eu, în extazul meu adolescentin nu-l pusesem la socoteală. Un argument suficient de puternic ca să mă facă să renunț. În momentul acela m-am gândit la opțiunile rămase: ce spunea mama era o adevărată nebunie. Chimia era ca o limbă străină pentru mine. La fel, economia politică. In schimb, ce spunea tata părea rezonabil. Studiam deja la liceu elemente de drept, o materie care părea logică  și captivantă, așa că am hotărât: să fie dreptul!

Și bate așa un vânticel de îndrăgosteală…De obicei, când iese de la școală mă sună și vorbim până intră pe poartă. Dar aseară se făcuse aproape opt și telefonul n-a sunat. L-am sunat eu. Ce faci? Pe drum! De ce n-ai sunat? Sunt cu o colegă! Și ce dacă? Păi, mama, sunt cu o colegă!!! N-am mai spus nimic…

Vânt de îndrăgosteală bate și înspre artista noastră. Nu sunt prea mulțumită, dar am ajuns cu ea la un compromis: să meargă cu pași foarte mici, ca să aibă timp suficient să afle dacă asta este cu adevărat ceea ce își dorește.

E foarte încântată de noul statut de liceean, se împacă bine cu colegii și are chiar o prietenă foarte bună, cu care colindă orașul în lung și-n lat după materiale de pictură. M-am amuzat teribil la prima lor ieșire la Hanul cu Tei. După ce au terminat vâjâiala, le-a luat valul și au plecat în direcția opusă. Puiul meu mă sună să mă întrebe cu ce ajunge acasă. Iar eu incep să-i explic tacticoasă că trebuie să iasă la Lupoaică, să traverseze pasajul și să ia tramvaiul. Dar unde e Lupoaica? Cum nu știi, ai o multime de poze lângă ea! Abia acasă am aflat că în loc să se întoarcă porniseră înainte spre Calea Victoriei. Și nu se mai vedea nici o Lupoaică…

Că veni vorba de lupi, iată-l pe cel realizat de Carola într-una din primele ei ore de modelaj:

Într-o zi am găsit pe facebook-ul ei asta:

Cu comentariul de rigoare: cam așa e la mine în pat! Nu e departe de adevăr. Doar că din peisajul nostru lipsesc porcușorul de Guineea, iepurașul, peștișorul auriu, șobolanul. Dar să nu vă faceți iluzii că e ceva mai mult loc decât în imagine. Speciile lipsa din patul ei au fost înlocuite cu pisici. Imaginea asta m-a determinat să încerc să o surprind pe Carola la lucru. Ca să vedeți că bătălia nu e doar pentru locul în pat:

Bela: Eu sunt modelul tău?

Ro: Mă jignești, desenezi câini?!

Ro: Dar ce bun e patul ăsta!

Safi: Ne uităm și noi la un film, așa, ca fetele?

E timpul să vă spun noapte bună…sau să vă urez o bună dimineață, celor de peste mări și țări!