D-ale copilăriei

După atâta muncă, am reușit și noi să plecăm într-o scurtă vacanță. N-au fost toate perfecte, dar ne-am simțit bine. Unii dintre noi, fiindcă alții abia așteptau momentul reîntoarcerii. Ați ghicit sau nu, cea mai legată de casă este Carola. Îmi amintesc de o vacanță la mare, cand muschetarii mei erau mici de tot. Pe vremea aceea călătoream ca țiganul cu cortul, cu mașina burdușită cu tot ce am fi putut avea nevoie într-o vacanță prelungită (stăteam la mare cam trei luni): trei tipuri de cereale, doua tipuri de lapte, trei măsuri de pamperși, o valiză cu siropuri și alte medicamente, trei olițe, colaci, saltele, crocdodili și alte lighioane gonflabile, perne, pături, prosoape și altele pe care nu mi le mai amintesc. După două zile de muncă la bagaje, după un drum înfiorător (pe vremea aceea nu exista autostradă) și după curățenia de rigoare într-o casă nelocuită de un an, am dus copiii să vadă marea. Bălăceală, plâns si râs, apoi revenire acasă. Si aici, surpriză: Carola zice că ea a vrut doar un pic la mare și acum vrea acasă. Păi ești acasă, zic eu contrariată…Nu, zice ea, nu aici, eu vreau la casa noastră cu căței! Păi fato, dacă știam așa te duceam doar un pic la ștrandul din cartier și nu mă rostogoleam doua zile prin casă să adun bagajele…Plânsete transformate în urlete și tăvăleli, uși trântite, picioare și pumni aruncați în burta mea, după care în sfârșit, ideea salvatoare: o vizită la tanti Maria, vecina noastră cu curtea plină de pisoi abia ridicați pe picioare și căței dornici de joacă, numai buni să-i ostoiască dorul de cățeii noștri. Unde mai pui că după câteva zile s-a pripășit la noi un motănel roșcat pe care Carola îl strângea bine de gât și-mi striga fericită că ”fașe miau!”, iar după vreo săptămână ne-am ales cu o corcitură de pechinez cât un pumn de mare, pe care Margot o plimba fericită în brațe ca pe o păpușă. Și motanul  și cățelul și-au făcut buletin de București, doar nu credeți că i-am abandonat după ce ne-am terminat vacanța!

Gata paranteza, revin la prezent. De data asta Carola a rezistat eroic două zile la bălăceală. După care a început să numere zilele rămase până la momentul ”scăpării din iad” (e expresia ei). Ce nu-ți place aici, mamă? Păi n-au pisici și căței și mie mi-e dor de ai mei… Și tocmai în momentul acela se freacă de picioarele ei o mâță jigărită, cu burta lipită de șira spinării. Din acel moment s-au mai atenuat lamentările, fiindcă avea de îndeplinit o misiune: să pună motanul pe picioare. La fiecare masă punea ceva cărniță într-un șervețel pentru el. Trebuia să se ferească de ochii vigilenți ai patronului, care nu suporta animalele. Cum era patronul, așa si angajații, care ne spuneau să nu-l mai hrănim, că oricum e bolnav și o să moară. Ei, măcar n-a murit cât am stat noi acolo!

Chiar și așa, în ultimele două zile Carola n-a mai vrut la plajă. Mi-a zis că a văzut suficientă apă cât să-i ajunga un an. Margot în schimb, spunea că ea ar putea trăi acolo. Sincer, și eu am stat ca pe ace în ultimele doua zile…

Iată apa de care s-a săturat Carola:

S-a dus vacanța … dar ce bine e acasă!