D-ale copilăriei

Pentru că luna martie se apropie de final, e timpul să punctez câteva mici realizări.

Prima, am trecut cu bine de simulări. Cu bine, e un fel de a spune. Copila mea s-a străduit la română, unde a obținut o notă bună, însă din păcate, nu a depus același efort și la matematică. Mă așteptam la asta, fiindcă de vreo doi ani i-a intrat în cap că matematica nu-i de nasul ei. Poate că are dreptate, poate că nu. Oricum ar fi, nu o pot convinge să depună nici cel mai mic efort,  așa că orice punct peste cel din oficiu este un dar de la Dumnezeu. Nu-mi rămâne decât să mă rog la El să mă binecuvânteze măcar cu un 5, ca să nu ne stricăm prea tare media. 

Of-ul meu  este  legat de cantitatea de informație pe care copiii o au de învățat  și  de nivelul discursului pedagogic.  

În fiecare an m-am lovit de aceeași problemă, la fiecare dintre cele trei clase ale copiilor mei: programa nu este parcursă în totalitate.  Cum să sper că măcar anul acesta se va întâmpla minunea? Nici măcar pentru simulare nu erau la zi cu materia. La română, cu trei zile înaintea testării doamna dădea bice să le predea doina și balada. Ea și-a făcut treaba (foarte bine la doină, mai pe jumătate la baladă), dar copiii cum să le și învețe temeinic de vineri până luni? Nu vorbesc de însușirea unei simple definiții, ci de pagini întregi de definiții, caracteristici, scheme care pot  fi ușor confundate.   Și ce credeți că le-a dat la simulare?  Chiar doina! În condițiile astea, eu îl înțeleg foarte bine pe puștanul care a scris în lucrare ”Foaie verde, fir mohor/Când văd subiectul, mor.”

Poate nu-mi amintesc eu foarte bine, dar pe vremea mea, la orele de română din gimnaziu se punea accent mai mult pe vocabular, ortografie și gramatică și mai puțin pe teoria literară, care era studiată în liceu. Asta era și motivația absenței orelor destinate studiului gramaticii în liceu. Astăzi, copii ajung la liceu fără să-și fi însușit regulile de ortografie sau cele gramaticale, în schimb învață pe de rost pagini întregi de analize literare din care nu înțeleg nimic, fiindcă vocabularul folosit este de cele mai multe ori inadecvat vârstei. Dovadă că lucrurile stau așa este numărul mare de perle din lucrările lor.  Da, acei copii n-au învățat materia, însă nu neapărat pentru că sunt leneși, cum sunt tentați mulți să spună, ci pentru că ceea ce li se predă depășește nivelul lor de înțelegere. Și lucrurile nu stau altfel nici la matematică.

Scăpând de simulări, ne-am apucat de curățenie în curte. Deși mai avem ceva de lucru, sunt fericită să-mi amintesc cât de bine e să ai o curte mare! Urmează reconfigurarea grădinii, Dumnezeu știe când…

Apoi am încheiat, într-un adevărat tur de forță, campania de sterilizare a ultimilor necuvântători adunați în clan. Am pierdut câteva zile bune pe la veterinar, dar  din fericire, n-am avut parte de nici un incident. Am comis însă o greșeală ireparabilă. După operație, de teamă să nu o sâcâie ceilalți căței, am luat-o pe Zoe în dormitor. Și acolo doarme și astăzi, fiindcă în momentul în care omul meu dă să intre pe ușă, Zoițica noastră i se strecoară printre picioare și se oprește drept în vârful patului.  Și dacă câinele are voie, ce s-a gândit Chiftea? Ia să intre și el! Orice încercare de a-l opri a fost sortită eșecului. Când vede că se deschide ușa la dormitor, accelerează atât de tare că n-apuci măcar să-l vezi. Carola zice că e Fulger, știți, personajul acela simpatic din Cars. Dar mie-mi seamănă mai mult cu pisica  de pe genericul Galei desenului animat din copilăria mea: ochește și lovește!

Dacă s-ar mulțumi să doarmă liniștit în colțișorul lui, n-ar fi  o problemă. Numai că de cum intră, începe să tragă cu dinții de cearceafuri până se plictisește. Apoi trece la vânătoarea de picioare. Vrei să dormi? Dar de ce să dormi ? Îl apuc frumușel de ceafă și-l dau afară. Credeți că se rezolvă ceva? Nu… De supărare, bagă lăbuța pe sub ușă și începe să tragă, doar-doar s-o deschide. Și se deschide, fiindcă concertul improvizat este mult mai supărător decât vânătoarea de picioare. De vânătoare se plictisește într-un final, pe când concertul la blatul ușii pare a fi unul fără sfârșit!

Încă exersează în arta cățăratului. De urcat , se urcă, el știe cum, dar cu coborârea e mai greu. Ia uitați-l aici, mai că nu strigă: Mă dă și pe mine cineva jos de-aici?

Despre Ro al doilea pot să vă spun că face eforturi să ne convingă de apartenența la specia canină. Se încăpățânează să ignore orice chemare gen pis-pis, dar vine fuguța la cuțu-cuțu. Cu toate acestea, când răspunde chemării noastre o face cu un miau-miorlau pe măsură.  Iar Carola se uită la el cu un aer compătimitor: ”Puiule,  doar când o să înveți să latri o să cred că ești câine!”

 Să revin la copii: am dus o luptă teribilă cu Margot să-mi arate carnteul de note.  Ba că e diriga bolnavă, ba că n-a avut timp să vină la clasă, ba că a uitat carnetele acasă. Într-un final, mi l-a adus. Când l-am deschis…surprize, surprize:  un 4 la mate, altul la fizică și un 5 la franceză. Ce se întâmplă? Păi… și s-a pierdut în explicații din care n-am înțeles nimic, așa că m-am dus la școală, de unde iarăși n-am aflat mai nimic, decât că nu prea e atentă. Apoi, cred că undeva după 8 martie, mi-a venit acasă cu un buchet de flori. De unde? De la Laura, căreia îi dăduse mama un buchet în plus. A doua zi a venit iar cu un buchet de flori. De unde? Tot de la Laura, pentru Carola. A treia zi, ghiciți, iar un buchet de flori. De data asta i-am luat-o înainte: nu-i așa că e de la Laura pentru mine? De unde stii?! Hai, Margot, am avut și eu vârsta ta! Spune-mi adevărul: îți face curte vreun  băiat? Nuuu!  În ciuda negație vehemente,  adevărul este cel ghicit de mine: puștoaica mea are fluturași la stomac. Acesta e motivul pentru care n-o mai interesează notele din catalog. Știam că va veni cândva momentul acesta, dar  tot nepregătită m-a prins. Și ca să fiu sinceră până la capăt, sunt de-a dreptul înspăimântată!

În rest, e la fel de veselă și zăpăcită ca de obicei. Numai zilele trecute, când am ieșit să o conducem pe Carola la pregătire mi-a servit o glumiță. Cum 135 întârzia, a scos telefonul și s-a prefăcut că sună: ”Alo, un 135 pe bulevardul Dacia, vă rog!” 😉 Când în sfârșit a apărut un autobuz cam aglomerat și am reușit să ne urcăm, a ținut să puncteze: ”Dacă-mi amintesc eu bine, am comandat și trei locuri!” 🙄

Puștiul pare a-și fi revenit din criză. Îmi povestește cum e la școală,care sunt prietenii lui, ce nemulțumiri are față de unii profesori. Încă îi place chineza. Zilele trecute a venit foarte încântat de la școală că și-a învățat numele în chineză. 

Dar cu dragostea cum stai? ”Eu nu!”  Dar eu știu de la dirigintă că lucrurile stau puțin altfel… Aceeași problemă, doar că de data asta parcă aș fi mulțumită de situație. Cine să mă mai înțeleagă!

Zilele trecute am avut parte iar de un incident între fiu și tată. Puștiul a văzut la el în birou un parfum și l-ar cam fi vrut. Așa că s-a dus  să i-l ceară. I l-a cerut frumos, așa,  mai pe ocolite, cum numai adolescenții știu să o facă: ”Stii tati, mi-aș dori și eu un parfum ca acela din biroul tău”…

Dar ce să vedeți…dintr-o dată,  omul meu s-a trezit cu un puternic simț al proprietății: ”E biroul meu, e parfumul meu, să nu îndrăznească nu pună mâna pe el!” Copilul – mai să plângă, în schimb eu mă prăpădeam de râs. ”Ce ai, femeie, eu vorbesc serios!” A trebuit să-i explic că nu-i pot înțelege frustrarea, câtă vreme toată adolescența și tinerețea mea am împărțit cu mama toate cosmeticalele ei și cele mai bune haine, fără ca vreodată să-mi reproșeze că i le folosesc. Până la urma a recunoscut că a avut o reacție exagerată. Așa că  a pus parfumul în baie  și i-a spus copilului că dacă are nevoie, poate să-l folosească și el. Totul e bine când se termină cu bine!

Și pentru că e primăvară, pândesc momentul de glorie al caisului. Începutul este promițător:

 O primăvară însorită va doresc!