D-ale copilăriei

Îmi amintesc de niste jocuri pe calculator pe care copiii mei le jucau  când erau mai mititei. O voce destul de impetuoasă te grăbea să iei o decizie avertizându-te: „Timpul trece…timpul trece…” Așa și eu acum, urmăresc cadența zilelor care se scurg. Ne apropiem de o primăvară fierbinte, care  va împlini (sau nu) visele unora dintre noi.  Ați ghicit, poate, că mă gândesc la visele Carolei de a intra la Liceul de artă.  Nu știu alții cum sunt (vă sună cunoscut vorbele astea?)  dar Carola este un copil imprevizibil și fără multă forță. Așa că indiferent de cât de pregătită ar fi, nu sunt excluse surprizele mai puțin plăcute. Toată lumea o presează să lucreze, dar eu simt că în anumite momente este pe cale să clacheze. Atunci închidem cărțile, strângem pensulele și culorile și ieșim în parc. Sau o las să se retragă în lumea ei de muzică și visare. Am prieteni care mă ceartă că nu o împing suficient de tare de la spate. Dar când unii profesori îmi spun că moțăie de multe ori la ore, eu știu că e o problemă și că oboseala e pe cale să o înfrângă.  Timpul trece…timpul trece… măcar de-ar trece mai repede!

Clanul nostru s-a mărit. Margoșica mi-a adus acasă o piticanie găsită pe stradă.E mai mică decât multe dintre pisicile noastre. Am crezut că a scăpat dintr-o curte din apropiere dar n-a fost așa. Nici un vecin nu s-a plâns că i-a dispărut cățelul, n-am văzut nici un afiș pe stâlpi, la cabinetul veterinar nu e lăsată vreo vorbă de vreun cățel pierdut, deci al nostru a rămas. Faceți cunoștință cu Mira,  cel mai plângăcios cățel care poate exista pe lume. Nu suportă singurătatea și plânge ori de câte ori pleacă cineva din cameră. Nu contează că mai rămân trei sau patru persoane, ea îl vrea moț pe cel care tocmai a ieșit și se postează drept în fața ușii, schelălăind de-ți sparge timpanele. În rest, parcă n-a stat niciodată altundeva decât pe canapeaua din salon…

Și dacă tot vorbim de prietenii noștrii necuvântători, am avut onoarea să mă împrietenesc cu tatăl lui Chiftea. Un tomberonez grăsan pe care copiii l-au botezat Tomiță, care circulă nestingherit pe strada noastră de vreo doi ani. Iarna trecută am încercat să-l introduc în clan, dar m-a onorat cu un pișulică pe geam și dus a fost. De o vreme însă s-a obișnuit să vină zilnic pe pervazul ferestrei de la salon. Nu mai fuge când deschid fereastra, ci așteaptă cuminte să-i pun în față castronelul cu bobițe. Mănâncă tot, face o tură pe la găleata cu apă de pe terasă și pleacă în drumul lui, el știe care o fi acela. Eu îi spun musafirul de la 11.30, fiindcă vine la aceeași oră în fiecare seară, cu o precizie de ceasornic.

 Zilele trecute Carolei i-a venit așa, într-o doară, o poftă de dulce. Și până m-am vâjâit eu pe la cumpărături ea mi-a dat o căutare pe google, după imaginea unei prăjituri cu ciocolată perfecte. Și pentru că ”perfectiunea”  era în limba maghiară, a tradus-o frumușel tot cu ajutorul lui nenea google. Când să dăm glas perfecțiunii, ca să verificăm cum stăm cu ingredientele, ne-am dat seama că ceva nu e în regulă. Chiar dacă cu oz-ii și unciile ne-am fi descurcat, topica propozițiilor ne-ar fi dat mult de furcă… Odată lucrurile lămurite, copilul meu a lansat o nouă căutare, de data asta după perfecțiuni cu ciocolată  în limba română. Dar nu m-am abținut să-i explic de ce nu reușește să ia mai mult de 6  pe compunerile ei de la engleză. Compuneri traduse tot cu nenea google…

Cât despre prăjitură, ne-am oprit până la urmă la o buturugă. Suntem departe de perfecțiune la capitolul aspect, dar gustul ne-a satisfăcut pe toți, inclusiv pe Cat care mi-a furat o bucată de blat cât timp l-am lăsat la răcit…

Puștiul s-a odihnit toată vacanța. Culcat la 12, trezit la 12. Am cedat și i-am restituit televizorul.  O schimbare se simte în comportamentul lui, în sensul că duce gunoiul , se duce după pâine sau alte mărunțișuri. Să nu vă imaginați că face chestiile astea din proprie inițiativă. Dar măcar nu mai tropăie  și nu mai strâmbă din nas când îi spui să le facă. 

Despre incurisunea în Centrul Vechi v-am povestit deja. Ei, dar când a aflat Carola pe unde m-am plimbat eu cu Margot în timp ce ea învăța  de zor… toată apa Dâmboviței n-ar fi fost de ajuns ca să-mi spele obrazul! Așa că am promis solemn că repetăm aventura și m-am ținut de cuvânt. Noi cu noi, așa, ca fetele, la o tură de shopping, în căutarea miraculoaselor reduceri de iarnă. Margot visa la o jachetă de la Bershka și a ținut să mă care până acolo ca să-mi arate o minune diformă de culoare pământiu-ciocolatie (cred că înțelegeți ce vreau să spun) cu un preț pe măsura culorii. Am ieșit de acolo val-vârtej și ne-am întors la TinaR, unde probase deja o jachetă foarte frumoasă, la mai puțin de jumătate din prețul celei de la Bershka. Carola și-a ales de la H&M o cămașă și niște teniși. N-am ratat noua librărie Cărturești de pe Lipscani, de unde și-a cumpărat fiecare câte ceva.

Mândră de jacheta nouă

Din deliciile iernii – centrala noastră  a murit, evident, chiar în cele mai friguroase zile ale acestei luni. E o adevărată aventură să încerci să repari ceva în orașul ăsta. Întâi, la serviciul tehnic al reprezentanței nu a răspuns nimeni la telefon până la 9.30. Apoi m-au plimbat de la o firmă la alta până s-a găsit cineva să-mi pună un diagnostic. Și surpriza cea mai mare: pentru modelul nostru (vechi de 10 ani) nu se mai importă piese de schimb. Dacă vrem,  se poate face comandă și vom avea piesa defectă în zece zile. Am tras adânc aer în piept și am început să număr caloriferele electrice disponibile. Așa, ca nenea Pristanda steagurile, doar că mie nu mi-au ieșit până la final decât vreo patru, oricât am încercat să le înmulțesc. După vreo trei ore, perseverența soțului meu a dat roade: a reușit să dea de firma care ne-a instalat automatizarea și au trimis imediat doi băieți  să arunce o privire. După două ore de muncă au reușit să elimine automatizarea și să pornească centrala manual.  Și s-a făcut căldură iar! 

Să vă mai prezint o drăgălășenie marca Chiftea. A ajuns maestru al cățărărilor. Mai întâi pe capul doamnei de bronz, acum peste toate hainele din cuier. Grămada cere vârf !

Mai greu la coborâre, dar dacă reușești să cazi pe o blăniță, parcă mai merge…

În rest, nu ne-am mai mișcat din cartier, unde nu e nimic nou sub soare.  Poate doar un cer mai ciudățel. Zici ca plânge și râde în același timp… 

 O duminică frumoasă și o săptămână la fel!