D-ale copilăriei

Luna ianuarie ne-a servit pe tavă un  necaz: Gură-mare, zis Picasso, s-a stins, după o grea suferință. De data asta n-a ajutat nici un tratament, deși ne făcusem speranțe. Două zile a zăcut și a plâns. Apoi a oftat lung și sufletul lui și-a luat zborul. Am fost impresionată de comportamentul Micăi – a stat multă vreme lângă el, l-a spălat și l-a alintat, doar-doar îl va trezi. Iar Chiftea țopăia în jurul lui și-l pupa pe botic. Invitația la joacă a rămas de data asta fără răspuns…

În rest, toate bune în clan. Căprița noastră (Carola) a împlinit 14 ani. A ținut morțiș ca de ziua ei să iasă cu prietenii în oraș. Dintre toate opțiunile, a ales să meargă la McDonald’s (mâncare nesănătoasă, dar o dată nu se pune…). E foarte încântată de mica ei „gașcă”. Înainte de plecare Margot a fardat-o iar Shai i-a aranjat părul. Iar eu m-am învârtit pe lângă ei până au ieșit din casă, după care m-am apucat de tort. Seara și-a etalat cadourile – o pereche de papucei pufoși, un medalion Swarovski, două brățări și o carte…

 În așteptarea scurtei vacanțe intersemestriale, copiii fac ce știu ei mai bine: drăgălășenii și prostioare. De pildă Carola. Mă sună copilul într-o zi și-mi zice că se simte rău și vrea să plece de la ultima oră. Eu, neștiind adevăratul motiv al stării de rău, zic da, vino mamă acasă (la cât e de obosită e greu să te facă să crezi că nu-i e rău cu adevărat). Acasă, ca niciodată, trage o tură de somn, iar seara, la un pahar de vorbă îmi scapă că răul ei n-a fost altceva decât o stare de frică. Frică de un banal vaccin, de care oricum n-a scăpat, ci doar l-a amânat (acum o felicit că l-a amânat, fiindcă au anunțat la radio că au fost retrase două loturi de vaccin antidifteric).

Nu a fost prea hărnicuță zilele astea și nu a prea desenat. A avut trei teme în culoare – la fotograf, foc de tabără și la medic. Desenele le-a făcut pe toate, dar culoare n-a pus decât pe una. La fiecare planșă a făcut câte o trăsnaie. La fotograf  a poziționat personajele ca de obicei, în cele două grupuri, grupul de doi și grupul de trei.  În grupul de doi se afla fotograful, iar în spatele lui, un personaj complet neintegrat. Ăsta ce caută aici? M-a onorat cu o ridicare din umeri, semn că nu știe și nici nu-i pasă. Atunci poate-i pune coarne fotografului? A început să râdă și a luat creionul să deseneze cornițele. Până la urmă am convins-o să le șteargă  și i-a pus o lampă-n mână. Tot are o poziție ciudată, pare că i-a sărit omului în spate, dar măcar s-a integrat cumva în peisaj. M-am distrat și la planșa cu spitalul.  Bietul chirurg era înzestrat cu un adevărat iatagan, nu cu un bisturiu. Fugiți, măi, că dau turcii năvală! A dres desenul până la urmă, deși am negociat mult pentru asta…

Noua  pasiune a lui Margot: să vorbească în poante. De genul ”m-am dus diesel și m-am întors benzină”,  sau ”când ți-am arătat prima oară o mămăligă ai zis că e aur și ai dus-o la amanet”. Si în engleză:” Do you want a table? No, I want a carpet for five!”

De ceva vreme s-a declarat vegetariană. Că nu mănâncă carne, asta o știu de mult timp.  Lăsând la o parte dilema privind răspunsul la întrebarea : este hamburgerul produs din  din carne sau nu?  consumă lactate, brânzeturi și ouă.  Și uite-așa, avem în familie o jumătate de vegetarian…

O tot ameninț că vin la școală să vorbesc cu diriga. Vreau să văd și eu dacă n-are absențe și cum stă cu notele, că mie-mi împuie capul cu plusurile  și notele bune pe care le tot ia la diverse materii, dar în carnet nu se vede nimic. Ce credeți că a făcut fata mea când a auzit ce gânduri am ? A început să-mi dea indicații: „Să te îmbraci cu rochia gri, știi tu, aia cu guler… și cu ciorapii ăia…știi tu… Și te rog să te vopsești, da?” 

Dilema lunii: cum se poartă bretelele?

N-am de lucru și-i cumpăr puștiului o pereche de pantaloni accesorizați cu bretele. Încântat peste măsură, dă să iasă din casă îmbrăcat cu ei. Ținuta nu a scăpat privirii vigilente a soțului meu, care s-a arătat surprins de modul în care fiul înțelege să poarte bretelele, nu agățate de umeri, ci în cădere liberă. Ne-am luat amândoi perdaful de rigoare, eu – că de ce i-am cumpărat, el- că mâine-poimâine o să-și pună chiloții peste pantaloni ca să fie la modă. Puștiul a încercat fără succes să-și pledeze cauza, pe un ton adolescentin (vreau să spun revoltat), după care și-a ridicat bretelele și a plecat supărat la școală.

Discuția m-a făcut să-mi amintesc  de mine  pe la vreo 14 ani, când mama mă obliga să port o căciulă gen cosmonaut, ieșită de mult din modă. Mie mi-era rușine să o port, nu neapărat pentru că vroiam să fiu în pas cu moda, ci ca să nu mă expun glumelor proaste ale celorlalți copii. Așa că  ieșeam pe ușă cu ea pe cap, iar la etajul trei o piteam în ghiozdan și umblam tot Bucureștiul  la – 15 grade cu capul gol. Acum stau și mă gândesc că dacă mama pleca urechea la suferința mea și-mi cumpăra o altă căciulă, astăzi nu mă chinuiau în fiecare iarnă rinitele și  sinuzitele…

Știu că nu e chiar aceeași situație, dar  până la urmă vorbim tot despre percepția grupului asupra copilului. Eu sunt dispusă  să tolerez,  în anumite anumite limite, dorința copiilor de a ieși în evidență chiar și prin vestimentație (deși în cazul ăsta cred că nu iese cu nimic în evidență, ci doar se conformează ținutei grupului). Totul e altfel la ei: de la ținută la muzica pe care o ascultă, la cărțile pe care le citesc sau la jocurile lor. De pildă,  eu pe la opt ani am făcut o pasiune grozavă pentru  scrierile lui Jules Verne. Ei bine, copiii mei n-au avut răbdare să citească măcar un capitol. N-am înțeles de ce de ce, așa că am reînceput să-l citesc. Și atunci mi-am dat seama: cum să aibă răbdare să citească pagini întregi de descrieri minuțioase  când tehnologia de azi le permite, cu un singur click, să vadă orice, fără a fi nevoiți să facă  nici cel mai mic exercițiu de imaginație? Eu consider asta o mare pierdere, așa  că o bună perioadă din viața lor le-am limitat  și controlat accesul  la internet și televiziune.  Astăzi nu mai pot face asta. Nu în felul în care o făceam când aveau șapte ani. Suntem prieteni pe facebook, știu ce postează, cu cine sunt prieteni, sunt prietenă cu mulți dintre prietenii lor, discutăm mult pe orice temă . Vreau să știu ce filme le plac  și  ascultăm împreună melodiile lor preferate. Mă rog, și pe ale mele. Uneori îi surprind seara în mansardă în toiul unor adevărate sectacole de karaoke și mă amestec și eu în joaca lor (nu contează că n-avem voce, ne  distrăm pe cinste). În felul acesta am ajuns să descopăr că nu tot ce ascultă sau citesc ei e de aruncat, iar ei au descoperit frumusețea multora din cărțile, filmele sau cântecele generației mele.

Și apropo de facebook, zilele trecute am citit un articol foarte interesant aici. Regulile acelea se aplică la noi și astăzi, chiar dacă copiii mei sunt ceva mai mari. E adevărat că în lista de prieteni a lui Margot e loc de ceva mai multă curățenie și deja lucrăm la asta, dar Carola și Shai nu au alți prieteni virtuali în afara celor pe care îi cunosc din viața reală.

Cum s-a dat startul la reduceri, m-am gândit să facem o tură de shopping. E din ce în ce mai greu să o mulțumesc pe Margot, care pare a ști bine ce vrea.  Și începe tapajul, în fața vânzătoarelor consternate, care probabil se gândesc că în locul meu i-ar oferi mai degrabă o porție zdravănă de ciufuleală decât o pereche de cizme. Pe mine m-au amuzat teribil încercările ei de a-mi demonstra că orice pereche de cizme o strânge, în afară de cea dorită de ea. Spectacolul ăsta l-am văzut deja de multe ori. În ciuda aparențelor,  de data asta eu am câștigat, fiindcă de la intrarea în magazin am ochit lucrurile care-mi plăceau și i-am sugerat că i s-ar potrivi. Iar gogoșica  veselă a căzut în capcană și nu și-a  aruncat ochii pe alte modele în afara celor 4-5 selectate de mine.

Cu Carola, punct ochit, punct lovit. Amândouă ne-am oprit privirea asupra aceleiași perechi de cizme. Dragoste la prima vedere, nu alta…

Puștiului i-ar trebui o pereche de adidași noi, dar nu prea îndrăznesc să ies cu el fiindcă e în perioada aceea în care crede cu tărie că un lucru care nu e foarte scump nu e de calitate. Încă sunt proaspete în memoria mea urmele ultimei ture de shopping cu el în Unirea, în căutarea unei perechi de ghete. Am trecut de la faza ”Nu-mi trebuie, pot să umbu și iarna în adidași!” la faza ”De ce mă duci la magazine de moși și babe?” și apoi la ”Astea de la ce firmă sunt?”. Timp în care ne-am dat huța cu scara rulantă de la etajul unu la trei de vreo sută de ori… Până la urmă i-am spus care e bugetul și l-am lăsat să-și caute singur, iar eu m-am dus să beau o cafea. După vreo 20 de minute m-a sunat să vin la etajul 1 că și-a găsit ghete. Bineînțeles că le mai probase cu mine de vreo două ori, dar dacă le-a ales el, erau perfecte! Cred că îmi voi lua inima în dinți și voi proceda la fel și cu adidașii…

Ultima mea descoperire: arta conversației … prin sms. E genial… sau bestial… Lăsând gluma la o parte, am găsit o cale de comunicare cu mutulică ( adolescentul meu rebel), care-mi trimite mesaje de la școală și-mi povestește ce i se întâmplă. Cum se spune, informare în timp real. Deci: Cf-cf? Bn-u? Nush. Scz! Dc?Npc!  Să vă traduc?

N-am avut timp să mă joc de-a fotograful, dar l-am prins pe Chiftea jucând statuile. Nu-i așa că o pisică pe post de coc e tot ce-i lipsește doamnei de bronz?

În schimb m-am jucat cu pietricelele. Am făcut o adevărată pasiune pentru coral  și vă pot demonstra (colierul cu coral roșu și lapis e un cadou-surpriză  pentru o prietenă).

Cam astea ar fi  noutățile despre clanul nostru.

O zi frumoasă vă doresc!