D-ale copilăriei

Încet-încet 2015 își intră în pâine. Până acum, nimic nu s-a schimbat în viața noastră de zi cu zi.

Încă e iarnă. Dar acea parte urâtă a iernii, cu munți de zăpadă murdară pe marginea drumului, cu trotuare  uneori alunecoase, alteori  băltoase. O iarnă cenușie peste o lume cenușie. Oameni grăbiți, nervoși, se împing  care-ncotro, te calcă pe picioare, te lovesc cu coatele, îți aruncă priviri furioase. Doar parcurile mai sunt mici oaze de liniște.

A început școala, iar copiii mei, ca orice alți copii, fac în continuare lucruri trăsnite. Mă plângeam mai demult că puștiul s-a apucat de fumat. O vreme n-am mai știut nimic și am crezut că s-a lăsat. Ei bine, nu. Doar a învățat să se ascundă mai bine. M-am jucat o perioadă de-a detectivul cu cea mică, pe care am bănuit-o că fumează. Până la urmă bănuiala mi s-a confirmat: în vacanță nu s-au abținut și și-au aprins o țigară în balcon. Bineînțeles că boarea de tutun s-a lăsat pe scări până la nasul meu de detectiv. Și în ciuda faptului că scara noastră scârțâie din toate încheieturile, am reușit s-o urc fără să mă simtă. Și m-am trezit că revăd scena cu mine și verișoara mea, în balconul mătușii mele, într-o noapte senină de august, cu un Kent abia aprins: ”Ce faci, Dano, fumezi?” Eu: Nuu… Dar parapetul de sticlă al balconului, în spatele căruia ascunsesem țigara pe care n-am vrut s-o arunc când am simțit pașii mătușii, lăsa să se întrevadă miezul roșu al acesteia, iar  fumul urca în rotocoale frumoase spre lună… Doar că eu aveam vreo 19 ani când m-am apucat de sportul ăsta. Și am avut tăria să mă las de el.

Schimbarea anului nu mi-a adus, aşa cum mi-aş fi dorit, o schimbare de mentalitate la Carola. E la fel de îndărătnică atunci când vine vorba de desen.  Deşi progresele sunt mari, încă nu reuşeşte să termine o planşă în cinci ore (timpul alocat probei de aptitudini pentru admiterea la liceu) iar când oboseşte pur şi simplu nu o mai interesează ce face. S-a terminat culoarea de pe planşetă? Ei  şi ce? În cel mai bun caz porneşte cu altă culoare, dacă nu cumva moaie bine pensula  în apă şi începe să întindă pe hârtie nişte zemuri foarte discret colorate. Şi pentru că planşa nu prinde culoare, freacă bine pensula de hârtie până o rupe. Când văd curcubeele din fundalurile ei mă amuz spunând că va da tonul unui nou curent în pictură, dar când văd zemurile acelea incolore mă iau cu mâinile de cap… O ţine una şi bună, că vrea să facă liceul la Centrală, nu la Tonitza. Sincer, şi eu mi-aş dori să rămână aici, la cinci minute de mers pe jos de casă, dar media nu ne va permite asta. S-a străduit mult pentru notele de anul acesta, iar mediile ei generale din 5 – 8 s-ar înscrie în media de admitere de la acest liceu, cu condiţia ca şi media de la evaluare să fie cam la acelaşi nivel. Cu româna n-ar fi o problemă, deşi nu cred că va scoate mai mult de 8.50 (şi asta tot din cauza lipsei de concentrare), dar rămâne eterna problemă a matematicii: dacă nu reuşeşte să ia măcar în teză cinci, cum să sper că va reuşi la evaluare? E adevărat, o notă de 10 la română ar compensa lipsa de performanţă la matematică, dar deja avem o ecuaţie cu prea multe necunoscute: dificultatea subiectului, capacitatea de concentrare a copilului, subiectivismul celui care corectează. Și altele care nu-mi vin acum în minte. Iar experiența de anul trecut cu Shai, care a zbârcit-o chiar la română, unde  era foarte bine pregătit și putea  mult mai mult, m-a învățat că nu pot juca totul doar pe o carte. Concluzia: cel mai bun liceu pentru ea este acela la care ponderea notelor de la evaluare în totalul mediei de admitere este mai mică. Iar acest tip de calcul nu este valabil decât pentru liceele vocaţionale.  Până să înceapă pregătirea îi plăcea să deseneze și scotea niște lucrări surprinzătoare, așa că am zis, de comun acord, să fie Liceul de artă. Când a văzut că nu poate desena după ureche, n-a mai vrut. Uneori sunt tentată să renunț. Însă dacă o fac, ne vom situa undeva la un punct mai jos faţă de Shai, ceea ce nu ne oferă prea multe opţiuni viabile. Ar mai fi varianta unui liceu teoretic particular, dar cele considerate bune sunt exagerat de scumpe,  iar cele accesibile ca preţ au un procent de promovabilitate la bacalaureat absolut insignifiant. Și  mai e ceva: nu sunt convisă nici de performanțele celor considerate bune. De pildă la Lauder, procentul de 100% de promovabilitate la BAC s-a calculat la un număr de 8 copii înscriși la examen. Or, eu știu că sunt mult mai mulți liceeni acolo. Ce s-a întâmplat cu restul? Sunt toți străini pe care nu-i interesează BAC-ul românesc sau cei care nu performează  nu se înscriu la examen? Ambele variante sunt destul de îngrijorătoare…

Dar lui, cu siguranță îi place să picteze. Cred că ar trebui să-i schimbăm numele. Ce ziceți de Picasso?

Puştiul a reuşit să adune câte o notă proastă la cele trei materii care nu-i plac – mate, fizică, chimie. Ştiam de ele din noiembrie şi l-am avertizat să se pregătească  să  le îndrepte până la vacanţă. Eu am zis, eu am  auzit… Răspunsul lui a fost „Păi dacă nu m-a ascultat!”. Şi pentru a nu ştiu câta oară i-am explicat că nu poate să îndrepte o notă proastă aşteptând să-şi aducă aminte profesorul să-l asculte, ci e musai să preia iniţiativa. Altfel, e posibil să fie prins iar pe picior greşit şi să mai ia o notă proastă, ceea ce n-ar fi de dorit.

Partea bună e că încă îi place chineza.  Pregătesc un spectacol pentru Anul Nou Chinezesc și sunt foarte încântați. 

Ca să scurtez lungile perioade de somn, l-am înscris și la un curs de franceză la Institutul Francez. A stat deja cam mult pe tușă iar eu vrea să dea anul ăsta B1. N-a comentat, ceea ce e un semn bun.

În rest, e lovit rău de tot de criza adolescentină. Are senzaţia că nimeni nu e ca el, nimeni n-a trăit ce trăieşte el, nimeni nu-l înţelege şi toţi îl persecută.  Se închide în camera lui şi nu ne învredniceşte cu vorba sau privirea decât la ora de masă. Și atunci numai ca să ne critice. A avut un moment de exaltare când i-am înlocuit vechiul mobil cu un smartphone nou-nouţ. După o lună a făcut însă o trăsnaie şi i l-am confiscat. De data asta i-am confiscat şi televizorul. M-am amuzat când mi-a spus  că nu e chiar lipsit de tehnică la el în cameră: găsise un radio vechi rămas de la buni şi putea asculta muzică.  Telefonul l-a primit înapoi de Crăciun, dar televizorul nu i-l mai dau, fiindcă vreau să-l determin să petreacă mai mult timp cu noi. Cel mult o să-l instalez în mansardă, ca să aibă acces la el și fetele.

Şi cum veni vorba de mobile, de bine ce l-a primit, Margoşica l-a  şi spart. Mi s-a părut mie ciudat că atunci când soţul meu i-a cerut mobilul, a sărit repede să i-l aducă pe-al Carolei. Dar gândul meu n-a mers până într-acolo, ci am crezut că a depăşit iar minutele din abonament. Abia când două zile la rând nu mi-a răspuns la telefon am început să-mi pun alte întrebări şi i-am verificat ghiozdanul. Apoi am tăcut, aşteptând să văd când mă va învrednici cu o vorbă. Dar vorba a întârziat vreo două săptămâni, aşa că am provocat-o: telefonul tău e în regulă? Dacă da, de ce nu-mi răspunzi? Cum ea nega cu vehemenţă că s-ar fi stricat sau că l-ar fi pierdut, am rugat-o să mi-l arate. Ea, şmecheruţă, mi l-a fluturat prin faţa ochilor, acoperind cu degetul spărtura:”Uite-l, e aici!” Dar e întreg? ”Da!” Și dacă te sun acum răspunzi? ”Ups… e spart, nu mai merge…”  Încă ne chinuim să-l reparăm. Garanția  mi-au anulat-o, iar șmecherii de la service zic că n-au pe stoc display pentru modelul ăsta. Dacă l-ar avea, reparatia m-ar costa în jur de 15o de lei. O tanti de la Orange mi-a sugerat să fac un abonament nou, că primesc mobilul gratis. Ce să spun, încă un abonament pe doi ani! Și cu ăsta vechi ce fac, că doar abia l-am prelungit cu doi ani?!

Cum v-ați dat seama, Margot și Shai formează o pereche teribilă. Eu le spun  copiii – petardă, pentru că atunci când sunt împreună e foarte posibil să se producă un uragan, o explozie sau mai știu eu ce catastrofă ne-naturală. Și apropo de petarde, înainte de vacanță Margot a venit de la școală cu câteva cutii. Nu le-am văzut, dar mi i-a pârât o vecină că i-a văzut pe stradă pocnind  de zor din bombardele. Am dus o muncă de lămurire teribilă pentru a-i face să conștientizeze la ce pericole se expun. Fără folos. Copiii mei l-au luat pe nu în brațe și n-am reușit să scot nimic de la ei. Așa că am început să să mă joc iar de-a detectivul. Până la urmă mi-am dat seama că disparițiile lor în mansardă sunt urmate de zgomote puternice în curte, deci trebuiau să fie pitite pe acolo. Și le-am găsit, în tava de la imprimanta veche. Nu am reușit să le văd figurile în noaptea de Revelion când și-au dat seama că le lipsește comoara… Grea meseria de părinte, nu-i așa?

Pisoii… Am vrut să-i dau și i-am pus pe internet. Dar primul telefon primit a fost de la un oarecare care vroia să-i ia pe toți ca să-și hrănească pitonul cu ei. Așa că următoarea mișcare a fost să șterg anunțul și să mi-i asum pe viață.  Deocamdată au luat casa la pas. Le place foarte mult salonul, în ciuda faptului că au de dus o luptă crâncenă cu cățeii pentru un loc pe canapea. Nu știu cum va fi la primăvară, când vor începe să iasă afară. Nu pot decât să sper că nu se vor pierde…

Cam atât pentru azi. Să aveți o săptămână frumoasă!