Aniversare

By

1 ianuarie a venit cu un somn lung (adică unul care să treacă puţin de 7.30) şi o aniversare. Astăzi   s-a împlinit un an de când în viața mea a avut loc o schimbare majoră: am pus punct unei cariere profesionale  solicitante și am încercat să trăiesc după bunul meu plac (oare?!). Un an în care n-am murit de boală, de depresie, de foame  sau de plictiseală. În care am fost în primul rând soție și mamă, iar în restul timpului – amator: scriitor, blogger, artizan și  fotograf. Un an  de căutări și frământări, dar  în care n-am simțit nevoia nici măcar o dată să intru în fostul meu birou și n-am întreținut lungi conversații cu foștii mei colegi (cu o singură excepție). Un an în care m-am simțit foarte bine să fiu eu.

Recunosc că mi-a lipsit ceva: aroma ceaiului de fructe pe care o simțeam dimineața, cînd deschideam ușa biroului și castanul din fața ferestrei. El era măsura timpului pentru mine. După el știam când trece iarna și vine primăvara, când trece vara și vine toamna. Când el încheia un ciclu, eu știam că a mai trecut un an.

Să vă spun câte ceva despre Excepție. Excepția este prietena mea de 31 de ani. Am fost colege de grupă în facultate, ne-am despărțit o perioadă după teminarea facultății, dar viața ne-a adus împreună după câțiva ani la același loc de muncă. Pe care l-am părăsit tot în tandem. La muncă toți colegii îmi spuneau Dana, ea însă îmi spune Maria. Asta pentru că odată studentă, mi s-a năzărit mie că nu-mi mai place primul meu prenume și m-am prezentat colegilor cu cel de al doilea. Ani întregi ne-am făcut confidențe, ne-am sfătuit în momente de grea cumpănă, iar astăzi  ne presărăm discuțiile despre prezent cu amintirile ”Epocii de aur”. Când spun asta, nu mă gândesc la epoca de aur a răposatului, ci la perioada studenției mele (e drept că cele două se suprapun).

Prima oră de curs. A fost să fie Constituționalul. L-am avut profesor pe ”Părintele Constituției”. Cum a intrat în amfiteatru a început să strige la noi: ”Ați venit aici și vi se pare că știți totul. În țara asta toți se pricep la două lucruri – la fotbal și la drept” (probabil că dacă ziua aceea ar fi fost azi, la cele două s-ar fi adăugat și politica, dar atunci politica era exclusivitatea lui Ceaușescu). ”Vi se pare. Voi nu știți nimic. Sunteți TABULA RASA. Dacă acceptați asta, o să deveniți juriști. Dacă nu, puteți pleca acasă de pe acum”.

După discursul ăsta n-am mai fost în stare să urmăresc cursul, iar când am ajuns acasă i-am spus mamei că eu nu cred că voi putea termina facultatea și vreau să renunț. Mama s-a uitat lung la mine și mi-a spus să stau liniștită, că toți au simțit la fel. Și m-a convins să mă duc  și a doua zi la cursuri.

A doua zi am avut drept civil cu Beleiu. Un profesor excepțional cu un discurs foarte bine structurat, presărat cu glume. Un tip plăcut, care a devenit foarte repede favoritul studenților. Așa că din a treia zi m-am dus la școală de plăcere.

De armată am scăpat ușor. În timp ce eu mă chinuiam să-i explic asistentei de la centrul de recrutare cu vorbe multe cât de oarbă sunt și că trebuie să-i aduc niște hârtii de la medicul oftalmolog, ea m-a urcat pe cântar și i-a strigat doctorului: ”Tovarășe doctor, asta n-are 41 de kile… scrieți acolo inapt!” Norocul meu…

Mulți dintre politicienii de azi mi-au fost profesori. Unul dintre ei era asistent la o materie absolut anostă – Drept economic socialist de stat. Făcea la seminarii niste studii de caz din care nimeni nu-și dădea silința să înțeleagă ceva. Așa că la orele lui ori jucam chibrițelul pe sub bănci, ori chiuleam. Uneori chiuleam cu motivare (ne învoiam). Textul nostru preferat era că urmează să ne căsătorim și suntem programate la analize tocmai în ora lui. Ce ne-om fi imaginat noi, că într-un an de zile n-are  omul timp să ne cunoască?! Ei bine, inevitabilul s-a produs. Într-o zi, una din colegele mele l-a abordat înainte de seminar cu textul devenit obișnuință. La care profesorul: ”Cum, așa repede ai divorțat și te recăsătorești, că parcă abia luna trecută ți-ai făcut analizele ca să te măriți!”

În anul trei la civil l-am avut pe  Deak. Făceam cu el și seminariile. Ardelean serios, cu vorba rară și apăsată, avea obiceiul să întrebe la începutul orei dacă există vreun student care nu s-a pregătit. Dacă făceai imprudența să ridici mâna, erai terminat. ”Bine, bine, n-ai învățat pentru azi. Dar să o luăm logic…” Și-și ținea ora numai cu tine. Te purta întâi prin teoria dreptului, prin civilul de anul întâi, prin cel de anul doi, până ajungea la instituția predată la cursul anterior. Când termina ora, fie erai un geniu, fie un nimic.

Erau puține materii la care nu învățam pe rupte, iar acestea nu erau evident nici una din cele de specialitate. De pildă, n-am putut învăța economia politică. Asistentul de seminar făcea un mișto teribil de mine. Când toată sala tăcea, îmi cerea mie răspunsul. Iar eu mă scurgeam pur și simplu sub bancă, de parcă nici n-aș fi existat acolo. La examen ne-a luat de mână, pe mine și alți faliți și ne-a băgat în sală înainte să vină profesorul, probabil că altfel n-am fi trecut. Când să tragem biletul, ne-a spus :”Alegeți bine”.  Omul gândea că fiecare prost învață și el o lecție, două. Ți-ai găsit! Eu i-am întors vorba: ce să aleg, că tot nu știu nimic! Așa că a ales Dumnezeu pentru mine, un subiect din cele trei cursuri pe care reușisem să le înțeleg și eu.  Nici la Socialism științific n- am stat cu mult mai bine, deşi citatele din lucrările congresului le învăţasem pentru admitere.  Aveam un profesor care pentru noi întruchipa culmea sărelii: își dicta cursurile cu tot cu semnele de punctuație. Acum mă gândesc că fie omul ne considera atât de inculți încât n-o să știm unde să punem virgulă și unde punct, fie era doar un reflex de auto-apărare: materia fiind plină de citate din documentele de partid, acestea trebuiau reproduse fix cum fuseseră”născute” de gândirea creatorului, altfel se putea interpreta. Şi ştim cu toţii că o simplă virgulă poate schimba sensul unei fraze…

Pot spune că nu mi-a prea plăcut  financiarul. Profesorul era foarte bătrân și noi aveam senzația că nu vede și nu aude prea bine. Așa că  la seminarii ne așezam cât mai în spate, ca să putem să citim din carte sau să ni se poată sufla când eram ascultați. Evident că la un moment dat, profesorul ne-a taxat: ”Pentru voi, domnilor din ultimul rând, ar fi fost minunat dacă s-ar fi inventat o nișă în perete!” Într-o zi ne-a lipsit șoptitorul ( tocmai prietena mea cea mai bună, care avea o dicție impecabilă), iar  o altă prietenă a fost ascultată. Îmi amintesc că stătea cu capul în jos și citea din carte, dar la un moment dat eu am mișcat mâna și s-a dat pagina. Ea nu și-a seama și a citit în continuare. Profesorul s-a arătat foarte mirat de cât de mult a învățat ea:”Ei, dar asta nu v-am predat încă!” Cu toată lipsa de interes pentru materia aceasta aridă, până la sesiune am reușit să înțeleg și eu diferența între taxe și impozite și l-am luat cu o notă chiar mare.

 Dat fiind că prezența la seminarii era pe vremea mea obligatorie și în general profesorii nu te lăsau să dormi în bancă, pot spune că nu exista cu adevărat vreo șansă să ajungi să înveți numai în cele cinci-șase zile dintre examene.

 După examene exista obiceiul să invităm profesorul la un restaurant. La o astfel de agapă, profesorul de Istoria dreptului a băut un pahar – două în plus. Nu cât să cadă sub masă, ci doar atât cât să aibă chef de șotii. Și după petrecere, când doi dintre băieți au vrut să-l conducă acasă cu un taxi, n-a vrut să le spună adresa. Le-a zis doar că stă pe o stradă cu nume de general. Băieții, niște provinciali simpatici foc, n-au nimerit numele generalului, deși s-au străduit mult (ne-au povestit că au ridicat și caporalii la rang de general, dar n-a fost să fie). Consecința: s-au plimbat vreo două ore cu taxiul noaptea prin București. Ghicitoarea a fost dezlegată până la urmă de șofer care l-a nimerit pe răposatul Christian Tell…

Tot în facultate am descoperit cu adevărat fotografia.  Pe la 12 ani reușisem chiar să-mi cumpăr un aparat de fotografiat (un Smena rusesc, nu vă gândiți la altceva și îl am și acum) dar până în studenție m-am rezumat la a apăsa pe declanșator până la epuizarea celor 36 de clișee, după care filmul era dus la procesat la un atelier.  Chiar dacă ceea ce învățam noi n-avea nici o legătură cu fotografia artistică (era la cursul de criminalistică),  asistenta de laborator ne lăsa să ne distrăm cu mâinile în soluțiile de developare și fixare. Îmi amintesc de uscătorul în care stăteau frumos prinse în cârlige nenumărate filme cu noi strâmbându-ne prin toate  parcurile Bucureștiului. Atât  de mult l-am bătut la cap pe tata, că mi-a amenajat un mini – laborator foto în baie. Marele meu regret este că nu-l mai am, cred că le-ar fi plăcut teribil copiilor. Mie mi se părea că momentul în care apărea imaginea pe hârtie avea ceva magic. 

Și a venit și clipa absolvirii… Noi, cei din orașele mari aveam o situație oarecum ingrată: orașele noastre erau închise, iar cele mai multe dintre posturile bune erau arvunite pe ”priorități de buletin”.  Singurele speranțe – o medie cât mai mare și un post într-un oraș în care să nu existe o prioritate de buletin. În jur de 150 de absolvenți, nouă posturi de procuror, 10 de judecător, 20 de avocat și restul – consilier juridic sau secretar de primărie. Evident, bătaia era pe cele aproape 30 din sistem. Eu ochisem un post de procuror la Reșița. Ce naște din pisică, șoareci mănâncă, nu-i așa? Ce putea să se viseze fiica unui profesor de criminalistică? Procuror criminalist, evident! Din București, nu era nimeni care să mi-l poată sufla, știam opțiunile fiecăruia dintre colegi. Dar văzusem pe listă, cu aceeași medie, dar  înaintea mea din cauză de alfabet, o fată din Petroșani care absolvise la Cluj. Am avut o strângere de inimă… Și inevitabilul s-a produs. L-am auzit ca prin vis pe șeful comisiei de repartizare (întâmplător tot profesor de criminalistică): ”Ce faci? Ti-a suflat postul, orientează-te!” Eu am întors capul spre tata, care stătea undeva sus în amfiteatru cufundat într-o hartă : ”Zi Târgu-Secuiesc!”E de procuror? ”Nu!” Alt vis spulberat (ca să fiu sinceră, după ce am început munca m-am regăsit atât de bine în noua situație încât nu am mai vrut să-mi schimb profesia). Probabil că dacă aș fi luat postul acela astăzi scriam romane polițiste, nu povești pentru copii!

Gata cu amintirile, mă cheamă prezentul…

Fie ca anul care tocmai a venit să vă fie plin de bucurii!

???????????????????????????????