D-ale copilăriei

Noaptea asta n-am prea avut parte de somn. E vina mea, căci  l-am uitat pe moș Zombi afară și pe la patru am auzit niște bubuituri zdravene în ușă. După primul moment de panică, am înțeles ce s-a întâmplat și i-am dat drumul în casă. Zombi are o teamă profundă de furtună. Simte cu mult timp înainte că urmează să se strice vremea. În ultima vreme însă,  o simplă adiere de vânt este suficientă să-l facă  să intre în panică și să ceară disperat să i se dea drumul în casă.

După momentul de rătăcire al cățelului au început să circule mâțele. Și după ce am depășit și momentul jocului de-a ”Ușierul mâțelor”  am încercat să-mi dreg urâtul cu o doză de cafea băută pe îndelete în fața calculatorului.

Surpriză!!!

WordPress m-a anunțat că blogul meu a împlinit doi ani. La mulți ani, bloguleț!

Anul care s-a încheiat mi-a adus  bune  și rele. Am descoperit bloguri uimitoare,  oameni care mi-au împărtășit bucuriile și necazurile lor, așa cum de altfel am făcut și eu.

Vorbind despre prieteni, gândul meu se îndreaptă către cineva care nu mai este printre noi. A avut puterea să-și ia rămas bun de la noi. Câteva zile mai târziu, a plecat. Odihnește-te în pace, Ajay!

Printre  blogurile uimitoare descoperite anul acesta se numără și China Sojourns  Photography. Nu știu ce mă atrage mai mult aici, fotografiile  care surprind într-o manieră deosebită emoțiile oamenilor și frumusețea locurilor sau poveștile  din spatele lor. Povești emoționante, care par a se așterne lin în pagină și se cuibăresc în sufletul meu, răspândind bucurie, curiozitate, mirare. Mulțumesc, Randall Collis!

Vă mărturisesc că am cochetat ceva vreme cu ideea de a schimba numele blogului. În ultimul an tonul blogului a devenit ceva mai personal și cum  mi s-a părut că mi s-au maturizat copiii, m-am gândit că ar trebui să schimb și registrul blogului. Apoi am descoperit în telefon imaginea asta:

Am decis: mai copilărim o vreme…

În plan personal, anul acesta nu a fost chiar cum mi l-am imaginat. Din ianuarie sunt o persoană ”liberă de contract”. Aveam o listă întreagă de dorințe, vise și proiecte lăsate în așteptare  de multă vreme și speram  că toate vor prinde contur. Cu trei copii în prag de adolescență,  visele și proiectele mele mai pot aștepta. Adolescența aduce cu ea multe tentații și nu de puține ori, un sentiment de revoltă al copilului împotriva adultului numit părinte, sentiment care îngreunează comunicarea celor doi. Nu simt încă asta în relația mea cu fetele, dar o simt în relația cu băiatul. Simt că încearcă să-și creeze un nou ansamblu de valori și idealuri și mă tem că poate alegerile lui nu sunt corecte. Mă lovesc însă de un zid de nepătruns. Șocul schimbării m-a făcut să  îmbrățișez tăcerea. Am realizat însă repede că greșesc. Și atunci am reînceput să vorbesc. Provoc deliberat discuții ca să aflu ce gândește despre anumite lucruri. Am început să-i povestesc cum eram eu în liceu, ce relația aveam cu colegii și cu fiecare profesor în parte  ca să-l determin să-mi spună ce gândește despre ai lui. Care erau tentațiile liceenilor pe vremea noastră, ce se întâmpla când unul din noi greșea. Ne împărtășim unul altuia opiniile despre  copiii care fug de acasă, despre droguri, alcool și tutun, prietenie, prima iubire, sex, despre pericolul găștilor de cartier și multe altele. Încerc să-i răsplătesc motivant  acțiunile corecte, dar nu las nepedepsită nici o abatere.

Știu că sunt multe lucruri pe care mi le ascunde, și eu aveam secretele mele pe care nu le-aș fi divulgat părinților pentru nimic în lume. Vreau doar să mă asigur că atunci când va învăța din greșelile lui, nu va da prea tare cu capul în zid…

De multe ori soțul meu și cu mine ne amuzăm spunând că ne așteaptă mai mult de un cincinal de examene. A început vara asta cu Shai și va continua vara viitoare cu Carola, după care urmează Margot. Avem apoi un an liber să ne încărcăm bateriile pentru  trei ani de bacalaureat.  

După ce Shai nu a reușit performanța de a rămâne la Centrală, mi-am reevaluat acțiunile. Spre deosebire de Shai, care s-a luptat doar cu lenea,  Carola e un copil fragil și foarte emotiv. Așa că am stabilit clar ce își dorește și am început pregătirea din vară. M-am gândit că neavând școală, va putea recupera ceea ce nu stăpânește mult mai relaxat decât în timpul anului școlar. Dacă la română am reușit, cu matematica și desenul nu stăm la fel de bine. Nu sunt supărată pe lipsa de performanță la matematică, am înțeles de multă vreme că nu poate mai mult. M-am speriat însă tare când am aflat că cei care fac gimnaziul la liceul de arte au șase ore de desen săptămânal (față de o oră la două săptămâni, cât fac celelalte clase de a opta). Și am înțeles că prietena noastră care face ore de desen cu Carola are dreptate când spune că trebuie să deseneze zilnic. Aveam două opțiuni: să o mut la liceul de arte din clasa a opta sau să o las aici și să o înscriu ca audient la liceul de arte. Am discutat cu ea, dar mi-a spus că nu este pregătită sufletește să se despartă de colegii și prietenii ei. Și am rămas cu opțiunea de a fi  audient. Asta înseamnă că de două ori pe săptămână pleacă de acasă la opt dimineața și ajunge înapoi la șapte seara: lunea de la două la șase are modelaj iar vinerea, între aceleași ore, desen și culoare. Mi se pare îngrozitor de greu,  dar este alegerea ei. 

Această prezentare necesită JavaScript.

Margoșica n-are încă nici o grijă. Doar pe mine mă apucă niște dureri de cap îngrozitoare când văd cât de mult își dorește să devină adult…

Să nu credeți că m-am abandonat complet în ipostaza de mamă mai mult sau mai puțin disperată. Puținul timp liber mi-l valorific scriind povești . Chiar dacă n-am mai postat nimic, eu perseverez. Doar că nu avansez atât de repede cum mă așteptam. Carola râde de mine: în ritmul ăsta, nu voi mai avea nevoie de ilustrator. Până termin eu cartea, o să fie capabilă ea să-mi facă ilustrația! Când n-am chef de scris, mă joc cu pietricele sau cârpe:

Această prezentare necesită JavaScript.

 Vă mulțumesc tuturor celor care sunteți alături de mine!