D-ale copilăriei

Nu am de gând să rescriu povestea Cenușăresei, doar că n-am avut altă idee în legătură cu titlul pe care aș putea să-l dau acestei postări. Balul nostru e o banală nuntă în familie. O evadare din cotidianul nostru, acela învăluit  în albastru blue-jeans și pantofi sport.

N-am mai fost la o nuntă de vreo 18 ani. Dar toamna asta ne-a adus una la ușă. Cioc-cioc-cioc! Primiți o invitație? Sigur că da, mai ales date fiind raporturile de rudenie foarte apropiate cu familia mirelui.  Un eveniment pentru toată lumea, mai ales pentru copiii mei, extaziați să vadă o mireasă de aproape.

Numai ce am primit invitația că a și început forfota. Fetele mele mi-au comandat rochii vaporoase, iar eu am încercat să mă conformez. Însă după ce am dat o raită prin magazinele de profil, mi-am dat seama că escapada asta o să-mi golească buzunarele. Și atunci m-am gândit să-mi pun creativitatea la încercare. Că tot mi-am cumpărat de ceva vreme o mașină de cusut, pe care n-am exersat decât câteva cearceafuri și fețe de masă!

Am schimbat deci profilul magazinelor vizitate, de la cele de ținute de ocazie, la cele de materiale. Alegerea materialelor a fost partea ușoară a aventurii noastre: un tulle imprimat pentru Carola, o tafta de culoarea mentei plus o bucată de dantelă asortată pentru Margot și o dantelă de culoarea oului de rață pentru mine. Carola a lăsat la latitudinea mea alegerea modelului, dar Margot mi-a făcut capul mare cu modelul visat de ea. Model care trebuia să aibă multă dantelă peste un jupon de tafta de culoarea mentei.

Grea încercare mi-am ales! Intențiile mele au fost minunate, dar cum nu sunt o croitoreasă prea experimentată, n-a fost chip să croiesc dantela pentru rochița lui Margot. În schimb, din taftaua de culoarea mentei mi-a ieșit o rochiță reușită gen anii 60, accesorizată cu câteva fâșii de dantelă și una de strasuri în jurul gâtului. Chiar dacă Margot mi-a tropăit furioasă că ea vrea rochie bufantă cu dantelă și alta nu, n-a avut încotro și a îmbrăcat-o.

Aceeași tropăială mi-a servit-o și la alegerea pantofilor: ca un făcut, nimic nu-i venea bine, în afară de o pereche de pantofi cu toc destul de îndrăzneț pentru vârsta ei. Asta mi-a adus aminte de o zi de shopping familial la un magazin de încălțăminte. Tot Margot, cine alta, vroia o pereche de sandale-platforme. Eu am zis un nu cam neconvingător, așa că domnișoara a înțeles că trebuie să-l convingă pe tata. Și i-a fluturat frumușel sandalele prin fața ochilor, evident numai partea din față, el a dat afirmativ din cap, iar ea le-a pus repede în cutie și le-a dus la casă, printre celelalte perechi cumpărate. Venind vara, o vede omul meu  într-o dimineață cu platformele. ”Cine ți-a luat porcăriile astea, nu vezi că abia mergi?” Fază la  care Margot a clipit șmecherește și i-a răspuns:”Tu, astă-iarnă, când au fost reduceri…” Și punct.

Cu Carola lucrurile mi-au mers din plin. Doar ”condurii” Cenușăresei mijlocii au fost o problemă, fiindcă are un picior atât de subțire, încât nimic nu i se potrivește.

Și acum durerea cea mare, rochia mea. Ce să vă spun, lipsa de experiență și graba de a tăia materialul era cât pe ce să-mi înece visele într-o mare de nervi și lacrimi! N-am știut un lucru banal – fiind o dantelă spartă, trebuia să croiesc și să cos împreună atât partea de deasupra, cât și dosul rochiei. Eu am tăiat, am cusut și apoi am văzut dezastrul. O noapte întreagă am  făcut și am desfăcut planuri de reparat. Am adormit cu greu spre dimineață, când mi s-a părut că am găsit soluția salvatoare. Dar când am deschis ochii mi-am dat seama că nu pot face altceva decât să mă apuc să descos. Și am tot descusut vreo două zile.  Eram deja cu o zi înainte de nuntă iar rochia mea nu-și găsise încă forma finală. Și eu, care mă gândeam să le fac și ceva bijuterii fetelor…

Până la urmă vineri seară a ieșit din mâinile mele o rochie dreaptă, puțin cam lejeră, dar unicat. Un rezultat mulțumitor pentru un croitor așa de nepriceput. O experiență care m-a făcut să-mi amintesc un alt moment în care m-am jucat de-a croitoreasa: pentru banchetul de la terminarea facultății mi-am dorit o rochie de catifea roșie. Pe vremea aceea toate rochiile din magazine erau gri, maro sau albastre, iar modelele demne de bunicile noastre. Așa că dacă vroiai ceva tineresc, trebuia să-ți lucrezi la croitoreasă. Numai că materialul  atât de dorit de mine a venit cu o mare întârziere și croitoreasa nu mi-a mai primit comanda. M-am hotărât să mi-o fac singură. Aveam  mașină de cusut și-mi mai lucrasem câteva rochițe de vară. Când am întins materialul pe covor și am luat foarfeca să-l tai, mama și-a făcut cruce și a început să se roage: ”Dă Doamne să nu-l strice!” Ori Dumnezeu i-a ascultat ruga, ori a fost norocul prostului, dar rochia mi-a ieșit așa cum mi-am dorit!

Sâmbătă dimineață am reușit să înșir la repezeală niște perluțe: un colier și o brățară Carolei și câte o brățară pentru mine și Margot.

Am fost cam egoiste, pe băieți i-am lăsat să se descurce cu ce aveau prin garderobă plus niște cămăși noi. E ceva mai mult decât obișnuia mătușa mea să-i cumpere unchiului meu când se întorcea de la cumpărături din capitală:”Uite, Marinică, ți-am cumpărat și ție de la București o pereche de șosete!” Ca să fiu sinceră, cămășile lor au costat aproape cât materialele noastre!

N-am beneficiat de dovleacul-trăsură al Cenușăresei, dar culoarea taxiului care ne-a dus la restaurant ne-a făcut să ne gândim le el.

Și acum, poftiți la bal!

 Petrecerea a fost foarte reușită. O locație deosebită și o atmosferă elegantă: două mese ale colegilor mirilor (IT-iști în Dublin), o masă a prietenilor socrilor și două sau trei ale rudelor. În deschidere  piano-bar, apoi o formație care a interpretat  chiar bine slagăre clasice din repertoriul internațional.  Sarea și piperul au fost cele trei sau patru hore care au aprins sângele irlandez și am avut parte de o ”bătută” ca la Dublin. Pe la 11, surpriză: nu s-a furat doar mireasa, ci mireasa cu tot cu mire! Cred că soacra mare a fost capul răutăților, căci au fost eliberați sub cuvânt că toată lumea va cânta ”Mulți ani trăiască!” la 12 noaptea (adică de ziua ei). Așa a fost  și am avut parte de tortul soacrei, ca avanpremieră la tortul miresei.

La capitolul meniu, lucrurile n-au diferit prea mult de ceea ce știam eu, cu excepțita primului fel principal. Margoșica a crezut că acela e tortul și a venit la mine să critice: ”Ce tort au și ăștia, cu pește și crabi deasupra!”

 Cum s-au distrat copiii? S-au pozat cu mireasa până s-au plictisit, după care au luat totul la judecat: cine, de unde, cu cine. Exact ca niște băbuțe clevetitoare. Când s-au plictisit și de judecată au tăbărât pe telefonul nostru. Pe care nu l-am mai văzut o bună parte din noapte. Pe la trei au început să se plictisească. Motivul real al plictiselii era că le murise telefonul și nu mai aveau la ce să se maimuțărească. Nu știu cum a reușit Margot de l-a blocat, chestie care ne-a costat o zi pierdută la service și întreaga agendă.

Din toate fotografiile făcute, asta e tot ce a scăpat furiei lor distructive.

Această prezentare necesită JavaScript.

Odată balul încheiat, ne-am întors la obișnuitul albastru blue-jeans și la pantofii sport.

O zi frumoasă vă doresc !