D-ale copilăriei

Odată începută școala, programul nostru s-a schimbat radical. Dacă până acum toți muschetarii învățau la aceeași școală, de anul ăsta puștiul a schimbat direcția. E boboc la Sadoveanu, profil filologic, intensiv chineză (unica clasă din București). Merge puțin pe jos, ia tramvaiul o stație și iar mai merge puțin pe jos. Total timp pierdut pe drum –  maxim 25 minute. Ca depărtare de casă e chiar foarte ok, ca și compoziție a clasei, aparent lucrurile sunt în ordine.

Am totuși câteva  nemulțumiri și semne de întrebare .

Nu-mi place clădirea. Arată mai degrabă ca o închisoare  decât ca un liceu. Accesul în clase se face pe o scară îngustă, pe care la ore de vârf se îngrămădesc și se îmbrâncesc cu toții, elevi și profesori. Clasa puștiului este la etajul trei, deci face ceva sport până ajunge acolo. Măcar atât, căci odată intrați în clădire aflăm că nu există sală de sport. Oare de ce mai includ oamenii ăștia orele de sport în programă, dacă nu au grijă să doteze școlile cu spații corespunzătoare desfășurării orelor? E adevărat că există un generos teren de sport, însă ce sport vor face ei pe ploaie, ninsoare sau la temperaturi extreme? 

Clasa e ceva mai mare decât cea de la gimnaziu, are  multe ferestre, însă nu pare foarte luminoasă, are o tablă mare, dar restul mobilierul este vechi și urât. Chestia asta mă face să mă gândesc încă o dată la cât de ridicolă a fost reprezentanta Primăriei venită  la deschiderea anului școlar să ne prezinte ” cuvântul Primarului”! Pur și simplu și-a bătut joc de timpul nostru înșirându-ne un pomelnic de lucrări făcute de  autoritatea locală la școlile din sector, evident altele decât cea în care se afla! Și mi-amintesc de ușurința cu care cel puțin trei ani la rând la Centrală s-a schimbat mobilierul din clase. Că s-a schimbat, poate  a fost ok, chiar dacă mie mi s-a părut o risipă, dar am în fața ochilor maldărul de pupitre și scaune aproape noi, depozitate luni de zile în curtea școlii, în bătaia ploii, în condițiile în care alte școli din același sector ar fi fost bucuroase să le aibă în clase…

Orarul mi-a relevat alte surprize: adio franceză, după opt ani de pregătire intensivă! Lipsa se compensează însă cu două ore de fizică pe săptămână. Ce-o fi fost în capul ăluia care a făcut programa la filologie sau poate o fi vorba de vreun opțional la decizia școlii și nu ni s-a spus nouă?!  Vor da teză la latină, dar nu au decât o oră de studiu pe săptămână. Orele se țin după-amiaza, după un tipar absolut necunoscut mie – când de la 11,40, când de la 12,30, iar joia de la 14,25!!! Programul de școală se încheie de obicei la 19,30 (o dată sau de două ori ies cu o oră mai devreme). Prima întrebare a puștiului meu a fost: eu când îmi fac temele? O întrebare de bun simț, căreia nu i-am găsit încă un răspuns potrivit…

După o săptămână de școală ne-am revăzut cu diriginta și părinții la ședință. Deja au început problemele: unii (din fericire nu al meu) au acumulat absențe. E adevărat că nu se poate ieși din școală, dar unii copii sunt ingenioși: lipsesc la primele ore.  Două ore de chiul sunt arhi-suficiente ca să tragi o pipă la colțul blocului, să dai o raită la McDonald’s  sau să bați mingea pe maidan. Sincer, nu mă așteptam la asta chiar din prima săptămână de școală! 

Alții s-au ales cu nota doi în prima oră de desen (iarăși nu e cazul nostru), profesorul de mate i-a amenințat că nu vor lua mai mult de 5 iar cel de istorie i-a sfătuit să nu  dea teză la materia lui, că are pretenții mari și o să le ceară trei eseuri în 50 de minute. Cu alte cuvinte: nu îndrăzniți să mă puneți la muncă, altfel mă răzbun! Și din câte știu, istoria e materie de BAC… Abia acum am înțeles de ce din opt clase de a X-a se fac patru de  a XI-a și de ce procentul de promovabilitate la BAC nu depășește 64%.

Copilul meu nu este așa stresat ca mine. E fericit că nimeni nu-l judecă după valoarea telefonului mobil (telefon care n-are altă hibă decât că nu e iPhone).  Într-o clasă în care sunt foarte multe cereri pentru bursă socială sau pentru programul ”Bani de liceu” e suficient că ai telefon mobil, indiferent de care. Pentru prima dată în viața lui a cunoscut copii orfani, aflați în grija unor fundații, copii ai căror părinți nu-și găsesc de lucru sau care câștigă insuficient pentru a-i putea ține la școală. Până acum a trăit cu senzația că școala e un drept al copilului și că e chiar  gratuită. Oricât am încercat să-i explic că  a ține un copil în școală implică niște cheluieli conexe – de la uniforme sau îmbrăcăminte adecvată, echipament sportiv, caiete, creioane, ghiozdane, culegeri, manuale speciale pentru limbile străine, atestatele la limbile străine, pregătirea suplimentară pentru examene până la costul unui abonament pe RATB – pe care nu toate familiile și le permit, până acum n-a fost chip să-l fac să înțeleagă. Experiența asta l-a adus cu picioarele pe pământ și capul pe umeri. Are deja un grup de 4-5 prieteni care par și ei copii buni. Singurii profesori care au reușit să-i capteze atenția au fost diriginta (profesoară de engleză), profa de TIC și cea de chineză. O să vedem ce va mai fi, deocamdată  în mintea mea e doar un amalgam de gânduri și scenarii.

Și o mărturie de la prima oră de chineză: 

 La Margot, altă surpriză: programul inițial era de la două la opt, zilnic. Bine că s-a schimbat și acum încep la 12! Cu toate astea, mi se pare mult mai încărcat decât anul trecut. Margot are nevoie de ceva mai multă atenție din partea mea, fiindcă în ultimul semestru al anului trecut a scăzut foarte mult la învățătură ( de la 9,50 la 8,50 e o distanță considerabilă).

Din fericire, Carola învață anul acesta dimineața, iar orarul este foarte echilbrat. Continuă pregătirea la desen, matematică și română. De când a început școala și-a descoperit spiritul antreprenorial: își ia la școală trusa pentru confecționat brățări, iar în pauze lucrează pe comandă, 3 sau 5 lei bucata, în funcție de model.  Banca ei a devenit un adevărat atelier handmade, unde lucrează vreo șase fetițe. În trei zile a strâns vreo 67 de lei și visează deja la ziua în care își va cumpăra bicicletă! Câtă vreme atelierul e doar o preocupare de recreație, e în regulă.

Această prezentare necesită JavaScript.

V-am întristat cu grijile mele? Vă ofer cu drag un trandafir, ca să vă readuc zâmbetul pe buze. O zi frumoasă tuturor!