D-ale copilăriei

Din fericire, mica noastră Teea și-a revenit. După patru zile de perfuzii și o schemă de tratament care a inclus antivomitive, antihemoragice, aminoacizi și vitamine  am reușit să-i oprim hemoragia și să o facem să ceară păpică. Nu-mi vine să cred când o văd că nu se mai ascunde sub canapea, că iese la soare pe terasă și că cerșește mâncare de câte ori aude deschizându-se ușa  frigiderului! Era răsfățată și înainte de accident, dar s-o vedeți acum, când a dobândit și dreptul de a dormi în patul nostru ( pe care în ultimul an l-a deținut cu titlu de exclusivitate doar  Bobiță)! Astăzi am ”șters” urmele nenorocirii din cameră – am mutat cuierul la locul lui în hol și am strâns perfuzorul și castronul cu medicamente. Am lăsat doar flacoanele de Tonotil și vitaminele, pe care o să le ia până se întremează. Pe principiul ”totul e bine când se termină cu bine” vă mai  povestesc  aventura  de  ”o noapte la spital” a omului meu. Cu gândul că tratamentele naturiste nu pot face rău, a gustat câteva picături de tinctură de propolis.  Am văzut odată o comedioară cu un personaj înțepat de o viespe. În film, faza  cu personajul care se tot umflă și se desfigurează era haioasă tare.  Pe viu însă, vă garantez că este înspăimântător să vezi cum cineva se defigurează dintr-o dată și începe să se sufoce. Cele 10 picături înghițite au fost suficiente ca  să facă șoc anafilactic și să ajungă la Urgență, de la două la patru dimineața. Chiar dacă el mai stătea încă pe gânduri fiindcă își administrase după ureche niște Claritin, eu n-am ezitat deloc și bine am facut. Aviz amatorilor de tratamente naturiste fără recomandare medicală!

Altă aventură încheiată relativ cu bine este repartiția la liceu a puștiului. Deși am sperat că toate cele patru obiective propuse vor fi realizate, am fost nevoiți să ne mulțumim doar cu primele trei – liceu teoretic, profil filologic, aproape de casă. Pentru Școala Centrală ne-au lipsit 30 de sutimi, pentru Xenopol – o nenorocită de sutime. Așa că am căzut la a treia opțiune : Sadoveanu, profil filologic, intensiv chineză.

Joi dimineață ne-am luat picioarele la spinare (adolescentul meu rebel și cu mine) și ne-am dus să ne înscriem. Liceul e undeva în zona Obor, în spatele Parcului Obor. O stație de tramvai, plus ceva de mers pe jos. Porțiunea asta nu-mi place, mai ales că va avea ore până la 19,30 seara, dar zona e destul de curată. Exteriorul clădirii  este de-a dreptul înspăimântător. Aduce cumva cu o pușcărie, cu ferestrele acelea bine asigurate cu gratii și mi-a prilejuit o criză de nervi exteriorizată printr-o porție de bombăneală încasată de  bietul meu copil. Unde e școala ta frumoasă, aia care seamănă cu Hogwarts ? A mâncat-o lenea ta uriașă!…

Odată ce am pătruns în clădire, senzația aceasta extrem de neplăcută a început să se disipeze. Pe scurt, interiorul mi-a arătat că există aici un colectiv de profesori care se implică în multe activități alături de copii. La capitolul dotări am văzut că stau foarte bine, au  două săli imense de informatică. Nu am găsit ”colțuri ascunse”, din acelea în care chiulangii se pot aduna să fumeze (țigări sau altele), accesul în școală este bine asigurat de două rânduri de gardieni și nu se poate ieși  fără bilet de voie de la director.  Concluzia – lucrurile nu stau chiar asa de rău, e un loc în care se poate învăța, cu condiția să vrei asta. 

Lucrurile s-au terminat bine și pentru alții. 

Într-una din zile, soțul meu a fost nevoit să facă un drum în afara Bucureștiului. Câmp deschis pe o parte, câmp deschis pe cealaltă parte. În mijlocul drumului, un ghemotoc care de la distanță aducea cu un arici. Când s-a apropiat și-a dat seama că era un cățel care se despurica de zor  pe linia continuă a șoselei. A oprit, l-a luat din drum și l-a pus pe margine. Când să deschidă ușa să se urce în mașină, cățelul, cuminte, la picioarele lui. L-a luat din nou și l-a dus ceva mai departe, dincolo de șanțul de la marginea drumului. Mergând spre mașină, se uita cu coada ochiului înapoi. Cum nu l-a văzut, s-a gândit omul că a scăpat de pacoste. Voi credeți asta? Să nu credeți, pentru că  ghemotocul își pusese în cap ceva de genul ”dacă tu nu mă vrei, eu te vreau!”. Și în clipa în care a deschis ușa mașinii, l-a văzut din nou la picioarele lui.  Ajuns acasă, mi-a aruncat din pragul ușii: ”Repede la baie, că e plină de purici!”, iar eu, întorcând capul, am văzut un ditamai omul cu o arătare de vreo 30 de centimetri la subsoară… ”M-am gândit că dacă n-o vrei  dăm anunț  pe internet…”

Și asta a fost tot. I-am cântat  ”Țărăncuță, țărăncuță/cu bujori în obrăjori”, am botezat-o Zoe și am făcut-o duduiță de capitală.