D-ale copilăriei

Mai e puțin până la vacanță, dar puținul ăsta era cât pe ce să-mi scoată peri albi…

De ce? Pe lângă apropiatul examen al lui Shai, m-am trezit cu o posibilă corijență  al Carolei la chimie. Din nefericire, nu mă pricep la valente și reacții chimice, așa că n-am putut s-o ajut. Am fost la școală să vorbesc cu profesoara și în fața laboratorului de chimie, am văzut o imagine care mi-a amintit de adolescența mea pe holurile aceluiași liceu: un șir ordonat de copii , cu caietele în brațe, repetând înfrigurați formule și reacții chimice. Ba chiar mi-am amintit o nostimadă de prin clasa a zecea: învățau la noi fetele ambasadorului Cubei, două gemene, Doris și Odaris. Ele nu știau bine românește, darămite să învețe chimia… Așa că profa, care ne era și dirigintă, a scos-o pe Doris la tablă, promitându-i că o trece clasa dacă scrie pe tablă formula unei molecule. Doris a luat creta, s-a întors cu spatele la noi și a început să scrie. Când s-a dat la o parte, toată clasa a izbucnit în râs: Doris se chinuise să caligrafieze pe tablă cuvântul MOLECULĂ!

Dar fata mea  s-a descurcat: și-a adus aminte că e prietenă pe facebook cu un băiat de la a noua, olimpic la chimie. Și, culmea învățăturii, două seri a învățat cu el pe facebook. Suficient cât să ia un șapte,  notă pentru care și eu și diriginta ne-am făcut cruce….

Și dacă tot suntem la capitolul ” școala de ieri și azi”, să vă mai spun că zilele astea am fost la  întâlnirea de  X ani de la terminarea clasei a opta  (nu spun câți, că nu se cade). Ne-am lăudat cu realizările noastre și am depănat amintiri cu profesorii.  M-am amuzat ascultând-o pe fosta mea dirigintă povestind cum am adormit eu prin clasa a doua la ora de germană sau cum pretindeam că mi-am uitat caietul acasă de fiecare dată când nu-mi făceam tema, fără să-mi dau seama că ascunzătoarea mea (pieptarul șorțulețului) lăsa să se întrevadă un colț albastru al acestuia. Urma o joacă de-a magicianul, în urma căreia caietul ajungea pe bancă, iar eu deveneam un fel de Pinocchio căruia  nu-i creștea nasul, ci doar își schimba culoarea într-un roșu aprins. În ochii fostei mele diriginte  am rămas ”fata aia mică și slabă care căra o geantă mai mare decât ea”, în timp ce învățătoarea își amintește de mine ca fiind copilul cu degetele mereu murdare de cerneală. Ascultând vorbele lor, nu pot să nu mă gândesc cât de mult seamănă Carola cu mine….

Stând în fața școlii mi-am mai amintit de prima mea iubire, petrecută tot printr-a doua. Eram îndrăgostită de un coleg de clasă. Cum sentimentul era reciproc, ne manifestam  ținându-ne de mână în interminabile plimbări prin parcul școlii sau întâlnindu-ne la câte un picnic la ”iarbă albastră” după-amiaza, pe maidanul dintre blocurile noastre. Iubirea asta a ținut până printr-a șasea, când el s-a mutat la Tonitza, iar în timpul ăsta am ținut un jurnal comun în care scriam tot felul de bazaconii. N-am păstrat legătura cu el. Am citit  cândva un articol despre el,  e artist plastic și  profesor universitar în SUA. Am aflat că povestea vieții lui a fost transpusă într-un film, dar n-am reușit să-l văd.

Diriga pitită în spatele catalogului

Fosta mea clasă

Holul școlii

Sună adunarea!

Cu ceva vreme în urmă am primit broșura cu liceele, codurile și calendarul examenelor. Și ca o mămică conștiincioasă, m-am apucat s-o studiez și să fac lungi liste cu opțiuni. Și aș fi scris  până aș fi făcut scurtă la mâini, dacă nu m-ar fi trezit la realitate copilul, care m-a întrebat cu obidă: ”De ce scrii acolo și licee  la care se intră cu 4, că doar nu-s  așa de prost?!” Așa că mi-am revizuit listele  și m-am oprit la vreo 20.

În obișnuita  plimbare matinală duminicală cu Margot, săptămâna trecută am dat o raită la Street Delivery. Puțină lume. O fi fost de vină ora, o fi fost de vină ploaia? Nu știu.  N-am avut însă parte de ”baia de mulțime” cu care eram obișnuită din anii trecuți.

 Vă doresc tuturor un week-end însorit și vă rog să ne țineți pumnii săptămâna viitoare!