D-ale copilăriei

Am sperat din tot sufletul că acest an va fi pentru mine unul mai relaxat. N-a fost să fie.

Cu trei copii aproape de adolescență, am început să mă lovesc de foarte multe probleme. Cel mai mare creator de probleme este în mod evident puștiul nostru,  aflat la  o vârstă  la care testează limitele permisivității  adulților sau încearcă să profite la maxim de momentele de oboseală sau neatenție ale acestora.

Vă spun cu toată sinceritatea și în cazul nostru este perfect valabilă zicala  „așchia nu sare departe de trunchi”. Copilul meu seamănă perfect cu mine, așa cum eu semăn perfect cu tata, iar acesta, la rândul lui semăna perfect cu  bunicul. Trăsătura noastră comună – capacitatea de a-l lua pe NU în brațe și a merge cu el înainte, indiferent de consistența argumentelor contrare. În decursul timpului, eu am reușit să mă autoeduc, așa că astăzi doar în mod excepțional mă mai trezesc spunând nu fără a asculta până la capăt ce are de spus omul din faţa mea, însă copilul meu este departe de a putea accepta că  uneori adulții au idei nu tocmai desuete și că nu poate să refuze de plano orice idee care nu a crescut mai întâi în  căpșorul lui.

Din momentul în care a devenit conștient de forța negației și se folosește de ea aș zice în exces, comunicarea noastră a devenit greoaie. Sunt momente în care nu știu cum să procedez ca să mă fac înțeleasă, cum să ating acel punct sensibil  care declanşează  dorinţa de a asculta argumentele  adultului din faţa lui. De multe ori negația pornește chiar înainte  ca noi, părinții, să ne ducem ideea până la capăt.

Văzându-mă pe mine la vârsta lui, eu am puterea să mă amuz pe seama comportamentului lui, dar soțul meu este foarte afectat, fiindcă nu înțelege ce s-a întâmplat cu copilul lui, de ce refuză cu vehemență orice dialog cu el. Cu greu am reușit să-l conving că vârsta exacerbează anumite defecte . L-am prevenit că ăsta e doar începutul unei  lungi perioade de tensiuni. S-a mai liniștit după ce i-am arătat o pagină din jurnalul meu de adolescentă și caietul meu cu poezii din Clasa a IX-a, ca să vadă cât de revoltată era la aceeași vârstă o adolescentă foarte cuminte…

Nu la fel de amuzant a fost însă să descopăr că puştiul meu s-a apucat de fumat. Această descoperire m-a făcut să trec prin toată gama de manifestări, de la şoc, la furie şi resemnare. Am căutat febril o modalitate de a-l face să renunţe la această aşa-zisă manifestare de maturitate. Întâi i-am tăiat banii de buzunar, spunându-i că nu vreau să se otrăvească pe banii mei. Dar a reușit s-o convingă pe cea mică să-l împrumute cu bani din bursă. Am înţeles că el intră în magazin să-şi cumere un suc, după care brusc îi sună telefonul, iar „mămica” aflată la celălalt capăt al firului îi cere să-i cumpere un pachet de ţigări.” Mămica” este o colegă aflată undeva pe trotuar. Şi doamna de la magazin, drăguţă cum este, îl crede şi îl serveşte. Aşa că i-am cerut să-mi arate şi mie magazinul de unde cumpără ţigări şi am vorbit cu respectiva doamnă, ca să ştie că nici eu şi nici soţul meu nu fumăm. Sunt sigură însă că nu este singura doamnă drăguţă dispusă să le vândă ţigări unor adolescenţi…

Apoi am schimbat registrul. Am purtat cu el o discuţie care l-a emoţionat până la lacrimi. Am simţit (aşa cum numai o mamă simte) că emoţia manifestată a fost una sinceră şi m-am gândit că în sfârşit, am dat lovitura! Da de unde… Emoţia a ţinut doar până a doua zi, când puştiul meu şi-a recuperat cu nonşalanţă ţigările ascunse de ochii mei vigilenţi şi a plecat la şcoală.  

 Povestea asta am ţinut-o departe de urechile soţului meu, din dorinţa de a-l menaja. I-am spus doar să discute cu Shai fiindcă o parte din prietenii lui fumează şi nu aş vrea să o facă şi el. Dar într-o zi soţul meu a găsit o arsură pe mâneca unei jachete. „Tu fumezi?” l-a întrebat aspru. Puştiul meu s-a schimbat la faţă, a negat, dar n-a ştiut cum să explice ce a păţit jacheta.  De la discuţia asta n-am mai găsit fir de ţigară, nici „borcanul” cu gumă de mestecat în ghiozdanul lui.  Ori am câştigat războiul, ori a învăţat să se ascundă mai bine…

Gata cu necazurile! Prima veste bună este că am scăpat de ghips, mult mai repede decât mă aşteptam. AcumShai poartă o genunchieră elastică şi nu are voie să facă sport o lună.

A doua veste bună este că după foarte mulţi ani, mi-a apărut şi mie numele într-o carte.  Anul trecut am participat la un concurs  literar  cu o poveste pe care am publicat-o pe blog. N-am luat decât o  menţiune, dar apariţia volumului mi-a produs o mare bucurie. Îl felicit cu această ocazie pe câştigătorul Premiului Ion Creangă al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi, a cărui poveste se diferenţiază net de toate celelalte scrieri din volum şi vă invit la lectură pe blogul acestuia.

A treia veste bună este că ne-am luat maşină.  După cum spune Margot, ne-am luat o Dacie-BMW (a se citi be-em-veu). Am profitat de mult trâmbiţatul Program rabla şi am schimbat vechea Dacie din faţa casei, devenită de vreo doi ani hotel pentru boschetari, cu una nouă. Am rămas plăcut surprinsă de uşurinţa cu care a avut loc tranzacţia (mă refer aici  la partea cu casarea maşinii vechi şi ridicarea cuponului).

Şi cum asta nu e jucăria mea, fiindcă eu n-am carnet şi nici vreo dorinţă să-mi iau, am simţit nevoia să-mi cumpăr şi eu nişte jucărele.  Pentru „Jocul cu mărgelele de piatră” aveam nevoie de un nou stoc de pietricele. De data asta m-am aventurat ceva mai departe de reţeaua Breslo şi mi-am făcut primele cumpărături de pe Ebay. China, SUA, India, nici un loc din lumea asta mare nu mi s-a părut prea îndepărtat.  O repriză de shopping din care n-au lipsit însă  surprizele neplăcute, pentru că s-a întâmplat de două ori să primesc altceva decât ce am comandat sau mai puţin decât am comandat. Cu toate astea, impresia mea este una pozitivă şi sunt pregătită să repet această experienţă ori de câte ori voi avea nevoie.

Odată refăcut stocul, m-am apucat de lucru:

La capitolul plimbări în aer liber stăm ceva mai prost datorită accidentului lui Shai.  Ne-am rezumat la joacă în propria curte şi la  scurte plimbări pe lângă casă. 

 În jocul copiilor sunt prezente mereu patrupedele noastre. 

Iubire mare – Ro cel mic şi Negru-Gheorghe

Artiştii casei

Încă o artistă…

Unora le place şotronul…

Doi motani

Teea – măturătorul şef

Teea după o repriză de măturat curtea

Aglomeraţie mare: Toto, Teea şi moş Bobiţă pe lângă Margot

Poziţia preferată de somn a lui Bety

Am fost surprinsă să constat că au înflorit macii. Şi nu m-am putut abţine să nu fac o şedinţă foto cu buchetul cumpărat:

Aşa mi-a trecut mie timpul de la ultima postare.

Vă doresc tuturor o săptămână frumoasă!