D-ale copilăriei

Cum am simţit  în aer parfumul primăverii am scos şi noi capul din bârlog. Copiii mei au făcut o adevărată pasiune pentru Herăstrău, aşa că ne-am luat bagajele     (a se citi role, skateboard, doza de chipsuri şi covrigi), ne-am adunat prietenii şi am pornit la drum…

Prima oprire – Muzeul Satului, unde am vizitat expoziţia  de sculptură şi tapiserie a prietenei noastre, Rita Şapira Sain. Lucrările expuse le cunoşteam. Ceea ce am vrut să vedem în mod special a fost donaţia ei către acest muzeu, donaţie compusă din obiecte de port tradiţional,  ceramică veche şi bijuterii, obiecte pe care până acum n-am avut bucuria de a le vedea „pe viu”.  

După porţia de cultură, ne-am continuat drumul spre parc, pentru o porţie mare de aer (presupus) curat. Vremea n-a fost deosebit de frumoasă, a bătut vântul cam tare, dar ne-a încălzit buna-dispoziţie.

Ce mai meşterim …

Doar pe mine mă chinuie  rău talentul. Am trecut de la lenjerii de pat la rochii pentru fete. Margot trebuie să meargă la ziua şcolii în rochiţă. Şi cum fetele mele preferă blugii, rochia este un accesoriu vestimentar care lipseşte cu desăvârşire din garderoba lor (cu excepţia unor rochiţe de vară pe care la cumpăr eu doar ca să mă uit la ele, că de purtat, nu le poartă nimeni). Chestia asta trebuie să se schimbe şi sunt convinsă că nu vor refuza să poarte o rochie făcută de mama!

În pauza de croitorie, mă distrez înşirând mărgele…

Şi când nu e pauză,  mă încearcă nişte dureri de cap îngrozitoare, constatând cât de grea e meseria de părinte, mai ales aceea de părinte de adolescent! Oricâte eforturi depun, sunt mereu cu un pas în urma puştiului, care face năzbâtie după năzbâtie, de parcă şi-ar fi impus o normă la încălcat reguli şi se chinuie să o depăşească! Niciodată până acum nu am simţit nevoia să-l controlez atât de atent, să-i urmăresc ora de plecare la şcoală sau de întoarcere acasă, să vorbesc cu diriginta săptămânal despre absenţe (ferice de mine că n-a apucat să le facă!). La început mă feream să-i arăt că-l controlez, dar am schimbat tactica şi îl anunţ ce am de gând să fac, astfel în cât să nu-şi poată materializa eventualele intenţii (exprimate) de chiul. Uneori mă gândesc că doar face pe şmecherul în faţa celorlalţi, fără să aibă vreo intenţie reală de a chiuli, dar de la vorbă la faptă e un pas atît de mic… M-am îngrozit când am aflat că cele mai noi „distracţii” ale colegilor copiilor mei sunt fuga de-acasă şi tăiatul venelor (nu cu gândul de a se sinucide, ci din plăcerea de a vedea cum curge sângele pe mâini)… Am purtat toate discuţiile posibile, despre  persoanele de încredere din viaţa lui, despre prietenie, despre modelul de comportament, despre fumat, droguri, etnobotanice, SIDA, iubire… Când am ajuns la sex, a început să râdă: „Chiar crezi că fac eu de-astea?” I-am spus că prefer să fie avizat, decât să regrete că n-a ştiut cum să se protejeze. Sunt discuţii pe care le avem în mod repetat, pentru că, nu-i aşa, repetiţia este mama învăţăturii, iar eu prefer să înveţe din ceea ce-i spun părinţii şi nu experimentând pe propria-i piele (sunt sigură că va avea şi propriile experienţe, dar mă rog la Dumnezeu să nu le aleagă pe cele mai rele). Şi acesta e doar începutul…

Ei, gata cu grijile! V-aţi convins că vine primăvara? Dacă nu, priviţi caisul nostru:

Vă doresc o săptămână frumoasă!