D-ale copilăriei

A trecut ceva vreme de la ultima postare…Timpul, bată-l vina! Nu ajunge niciodată pentru tot ce avem în plan. Nimic deosebit, doar  lucruri obişnuite. Multe, mărunte şi imposibil de ocolit. Chestii care te fac să alergi de colo-colo până rămâi fără suflare…

Programul copiilor mi-a dat viaţa peste cap. Spre deosebire de anii trecuţi, anul acesta învăţăm în ture: puştiul dimineaţa, iar fetele după-amiaza. Orice aş face, cineva scapă de sub supraveghere. Iar un copil nesupravegheat înseamnă , de cele mai multe ori, un copil (care se consideră) lipsit de obligaţii. Am fost silită   să-mi revizuiesc programul de lucru (slavă cerului că se poate, ba chiar am constatat cu surprindere că nu sunt singura în situaţia asta!) şi m-am transformat într-un fel de gardian al temelor. Iar week-endul nostru a devenit un adevărat maraton al temelor. Scrie!… Citeşte!… Desenează!…  Temele la control, junior! Juniorul, fiind clasa a VIII-a, are nevoie de ceva mai mult suport.Cam astea sunt preocupările mele obişnuite.

Nu vreau să rămâneţi cu impresia că la noi s-a înfiinţat un fel de cazarmă militară. Am decis doar să fim puţin mai stricţi, fiindcă pubertatea bate deja la uşă, iar copiii noştri încearcă să stabilească cu noi, ca de altfel cu toţi cei din jurul lor, un alt fel de relaţie. Şi pe cât posibil, aş vrea să evit alegerile  greşite. Iar chestia cu mersul la şcoală cu temele nefăcute este una dintre aceste alegeri. Nu am avut niciodată pretenţii la note, cunosc şi accept limitele fiecăruia şi le-am cerut doar să înveţe după puterile lor şi să-şi respecte profesorii. Cred că am reuşit să mă fac înţeleasă destul de bine, fiindcă deja am văzut o schimbare în bine faţă de prima perioadă a anului şcolar. Urmează  însă tezele, aşa că nu e timp de leneveală…

Săptămâna trecută Margoşica a avut un mic accident. Pe drumul spre şcoală, un taxi a urcat pe trotuar şi şi-a „şters” roata de piciorul ei. Asta se întâmpla pe la ora unu, dar eu am aflat abia pe la trei, când Shai şi Carola au primit un mesaj de la o colegă care suna cam aşa:”Pe Margot a călcat-o o maşină pe picior.” Shai mi-a arătat mesajul, iar eu am simţit că mă prăbuşesc. Margot nu răspundea la telefon. Noroc cu Carola, care era la şcoală şi s-a dus repede la ea să vadă în ce stare este. Am vorbit cu ea (eram deja în drum spre şcoală) şi mi-am dat seama că nu poate fi ceva grav. Laba piciorului se umflase însă, iar ea ţopăia prin clasă, fiindcă asistenta îi spusese să nu calce pe piciorul lovit. Ce a urmat, vă imaginaţi: spital, radiografie, răsfăţ acasă un week-end întreg…Totul presărat cu discuţii despre ce ar trebui să facă  altă dată dacă, doamne-fereşte, s-ar mai ivi o situaţie de acest gen.

Asta este doar o mostră de independenţă a copilului meu, care m-a determinat să-i confisc telefonul. Dacă într-o asemenea situaţie nu a considerat necesar să ne anunţe, înseamnă că i l-am cumpărat degeaba… Mă rog, cu speranţa că a înţeles ceva din povestea asta, după o săptămână i l-am restituit.

Şi cum implicarea mea în temele copiilor se rezumă doar la supraveghere  şi control (acolo unde mă mai pricep) şi refuz să mă transform într-o enciclopedie vie, am încercat să-mi ocup mâinile într-un mod creativ: de obicei mă înghesui la un colţ de birou şi scriu poveşti sau înşir mărgele. Fiecare cu temele lui, dar ce fericire  că eu am scăpat de matematică şi fizică!

Despre realizările mele în domeniul literaturii nu pot să vă spun mare lucru. Am început vreo cinci poveşti, mai am însă de lucru la ele, aşa că nu pot publica nimic. În schimb, mă pot lăuda cu mărgelele. E o boală care se ia şi în timpul liber copiii mi se alătură cu mare bucurie! 

Aţi înţeles că toţi, de la mic la mare, avem ceva probleme cu matematica. Nu însă şi pisicul nostru foarte mic, care a făcut o adevărată pasiune pentru  fracţii, ecuaţii, probleme de algebră sau geometrie şi frunzăreşte cu obrăznicie caietele şi culegerile fetelor până oboseşte. Şi nici lectura nu-i displace, în special presa. După atâta efort de culturalizare, un somnic e binevenit. Pe ziarele proaspăt citite (şi mototolite) sau sprijinit pe lăbuţele lui Norocel…

Am uitat să vă spun, pisicul a căpătat un nume: îl cheamă Ro. Nu mă întrebaţi de unde până unde, nu vă pot răspunde.  A fost hotărârea Carolei şi n-am reuşit s-o clintim. Măcar e un nume scurt şi n-o să păţească  ceva asemănător cu „Puişorul mamei cel cuminte şi moţat” (cred că aşa se chema povestea aceea cu puişorul de găină cu nume foarte lung, pe care l-a mâncat vulpea înainte ca mama să termine să-i rostească numele ca să-l avertizeze de pericol).

Şi căţeii şi-au căpătat numele. Eu mă gândisem la Oly şi Poly, dar copiii au avut alte idei. Pe băiat îl cheamă Toto ( ca pe căţelul lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz, cu care chiar mi se pare că seamănă) iar pe fetiţă Bety. Există în preajma noastră o domnişoară pe nume Bety  pe care copii au îndrăgit-o foarte mult, în cinstea căreia au ales să-şi numească aşa căţelul. Nu ştiu însă dacă ea a fost la fel de mândră să afle asta, dar copiii sunt copii şi aşa au înţeles să-şi manifeste simpatia!

Pe lângă nume, Toto şi Bety au căpătat şi dreptul de a merge la plimbare. Cu Toto a mers cum a mers, dar Bety s-a speriat atât de tare că n-a vrut să stea decât în braţe. Şi în braţe se plimbă şi astăzi.

Cam astea ar fi noutăţile. Sper să ne auzim cât de curând!