D-ale copilăriei

Călătoria mea în universul WordPress mi-a prilejuit întâlniri virtuale surprinzătoare. Oameni și cărți, oameni și fotografii, oameni și poveștile lor de viață. Așa am intrat în căsuța virtuală a scriitorului Vasile Gogea și am descoperit, alături de scrierile acestuia, universul uimitor al lucrărilor fiicei acestuia, Teodora Gogea, artist plastic şi scriitor.

Cu ceva timp în urmă am primit în dar de la acesta o carte pentru copii. Un dar care ne-a făcut mare plăcere și ne-a incitat la lectură.

Cartea se numește Fetița care s-a împiedicat de șarpe și este scrisă și ilustrată chiar de fiica scriitorului, Teodora Gogea. Poveste și imagine într-o armonie perfectă.

Personajul principal al acestei cărți este  o fetiță de 14 ani, Thira –  „Cea – care – aduce – frumusețe – și – bucurie”. Aceasta pornește într-o călătorie fantastică  cu scopul de a se descoperi pe sine, de a-și confirma valabilitatea alegerilor făcute până în acel moment al vieții și de a impune semenilor săi un model moral prin puterea exemplului personal. Ea trăiește într-o lume în care bunătatea, milostenia, dorința de cunoaștere și autodepășire sunt considerate nepotrivite şi o fac să pară o ciudățenie în ochii semenilor.

Călătoria sa este determinată de întâlnirea cu Șarpele, care-i dezvăluie existența unei comori ascunse în sufletul ei. Fetița încearcă să afle înțelesul vorbelor Șarpelui de la Timp ( marele și puternicul Numor, adică ”Cel-fără-de-moarte”).

Timpul, înfățișat asemeni tuturor zeilor, aprig și orgolios, îi spune copilei care este lucrul ce ascunde răspunsul căutat, dar o aruncă pe Pământul Întunericului,   într-o imensitate întunecată în care pământul, apele și cerul sunt doar un amalgam de fier, pietre neînsuflețite și plumb topit.  Fața fetiţei este acoperită de o mască de fier, părul transformat în fire de sârmă, iar hainele de fier.

Ca în orice basm, fetița are un însoțitor de factură magică, pe Astrai – ”Cel-din-stele”, căluțul de jucărie, devenit  un armăsar azuriu, cu coama și coada din aur, cu ochi de peruzea și aripi din mărgean trandafiriu.

Și tot pe rețeta clasică a basmelor fantastice, pentru a ajunge la ceea ce i-ar permite să cunoască răspunsul care o frământa atât, trebuie să treacă prin niște încercări grele: Pitonul Ztur râvnește la părul ei, Miriapodul Haan, la salba și cerceii ei de aur, pe care fetița le cedează ca să-și poată continua călătoria.

Întâlnirea cu Monstrul vânăt este însă mult mai dramatică. Acesta fusese prevenit de zei că va fi învins de o fetiță plutind pe un cal azuriu. Sperând să înfrângă soarta scrisă în stele, monstrul îi înghite pe cei doi prieteni.

În burta acestuia copila cunoaște o lume urâțită de neștiință și lăcomie. Singurul lucru care contează pentru acești oameni este satisfacerea nevoilor primare. Nu fac altceva decât să mănânce și să doarmă.  Apoi ajunge în Țara Banilor, unde lăcomia face legea. Oamenii se expun oricărui pericol doar pentru a dobândi averi uriașe.

Nici Țara Faimei nu este un ținut mai bun, aici oamenii se luptă pentru ca numele lor să fie strigat mai tare, crezând că sunt suverani ai lumii.

În Țara Puterii îi întâlneşte pe Preaputernicul Bici și regina lui, Frica, a căror principală preocupare era să-și pună supușii la muncă pentru a așterne Întunericul peste Castelul Sângeriu. Purtările dezonorante și viața de fier trăită cu răutate erau la mare preț.

După trei ani de rătăcire prin burta monstrului, fetița îi va da  acestuia lovitura de grație:

”Abia acum a înțeles Thira că Răul nu poate fi învins decât dacă i se dăruiește moartea. Zadarnic plătise tribut părul, salba și cerceii, căci înfiorătorii slujitori ai nopții s-ar fi întors din nou, până ce, asemeni celorlalți, s-ar fi transformat în aburi ucigători de plumb”.

Peisajul se schimbă în acest moment: Thira a ajuns în lumea de bronz a oamenilor, unde pământul și cerul erau de aramă roșiatică, munții și apele din bronz șlefuit, la fel și oamenii. Vrând să cunoască această lume, Thira coboară. Este prima călătorie pe care o face singură, fără prietenul ei Astrai. Speranța că va întâlni oameni asemenea ei se destramă curând. Și aici ajunge să fie privită ca o ciudățenie, izolată  pe o platformă de lemn înălțată în mijlocul pieței centrale. Un singur lucru bun se întâmplă în această perioadă: întâlnirea cu Tomas, băiețelul căruia îi plăcea să sară. Prietenia lor nu este însă pe placul Sfatului cetăţii, iar momentul lor de bucurie este întrerupt. Dezamăgită, Thira se hotărăște să plece. Își cheamă căluțul și părăsesc împreună Lumea de Aramă.

Următoarea oprire – Ținutul Înțelepciunii,  un ţinut aparent armonios.  Dar cum pune piciorul pe pământ, toate frumusețile dispar, iar călătorii noștri se trezesc în fața unui labirint de argint, prin care rătăcesc cale de trei ani:

”Uneori mă gândesc că în Labirintul ăsta sunt zidită Eu, iar creaturile care îl îmbrebenează, arată momentele călătoriei noastre împreună. Că sufletul omului este ca un labirint, cu văgăuni ascunse și comori, cu râpe întunecoase și văi luminoase, că are trupul înzăuat și aruncat în lupta cu Răul, că e o ființă rătăcitoare prin soartă, prizonieră în văpaia timpului nemilos”.

Lacrimile ei destramă închisoarea de argint, lăsănd loc  unei grădini minunate. Thira și Astrai au fost fermecați, fiecare hatâr le era împlinit. Au zăbovit aici cinci luni, dar Thira s-a plicitisit. Așa că așteptând momentul în care grădina doarme, se furişează afară, pe un pământ verde cu brazde lungi, catifelate și verzi, mărginit de un cer verzui ca smaraldul. Aici, dorințele fetei devin realitate. Ea reușește să creeze o lume strălucitoare, cu oameni blajini din sticlă și petale, pe care-i învață să se joace singuri cu imaginaţia.

Dar Thira nu uită scopul călătoriei sale. Așa că după ce lasă acest ținut în mâinile poporului, ajunge într-un alt mic Ținut al Înțelepciunii, unde-şi are sălaşul Gura Înțelepciunii. Aceasta o conduce într-o bibliotecă uriașă, unde află câte ceva despre soarta omului și despre călătoria  pe care o are de făcut spre Palatul Oglinzilor.

Din nou la drum… Thira se opreşte la Câmpiile Cailor. Aici se desparte de prietenul ei Astrai, care-i spune că dincolo de acele câmpii el nu mai are puteri. Poate că acesta este mometul despărțirii de copilărie, căci vă amintți, calul fermecat nu era la începutul poveștii decât un căluț de jucărie păstrat  într-un buzunar al rochiței.

Înainte de a ajunge la Palatul Oglinzilor,  Thira străbate Spațiile Eroilor. Pașii ei se încrucișează aici cu cei ai legendarilor Samson, Ulise, Arthur, Don Quijote, Hamlet, Gulliver, Heracle, Făt – Frumos şi alţii,  care viețuiau împreună, sfidând parcă legile timpului și ale spațiului. De la ei învață o mulțime de lucruri folositoare.

Despărţindu-se de ei, se îndreaptă spre Împărăția Artei. Muntele Imaginii, Vârful Cuvintelor și Piscul Muzicii îi prilejuiesc Thirei întâlniri cu mari artişti şi filozofi ai lumii.

Înarmată cu învățăturile acestora, Thira pornește spre punctul final al călătoriei sale, Palatul Oglinzilor. Aici mai are de trecut o grea încercare: în fiecare dintre cele o mie de oglinzi  din palat există o fetiță aidoma ei, prinsă în sticlă. Dacă o va găsi pe cea care o reprezintă cu adevărat pe ea, va trăi, de nu, va pieri. Își folosește toate puterile minții, toată înțelepciunea dobândită în călătorie și alege, înțelegând că oglinda  căutată este cea care o înfățișează pe ea, așa cum este acum, pentru că: ”Nu pot ști ce voi fi. Știu doar ce sunt și ceea ce am fost.”

Deznodământul acestui basm încărcat de semnificații ne-o prezintă pe Thira, ajunsă la vârsta măritișului, aflată în situația de a-și alege un soț dintre doi mândri cavaleri. Alegerea ei este determinată de răspunsul dat la întrebarea ”Cine sunt eu?”.

Viața își urmează cursul firesc și Moartea își cere tributul. Dar Thira – devenită Maithira – lasă în urmă o lume asemenea ei, asupra căreia hârca nu are nicio putere:

”Din culori, muzică și slove se deapănă povestea vieții și a morții, a omului care creează. Zidind lumi, omul trăiește dincolo poate și de tine. Gândește-te, o, Moarte, că acest plăpând fir de nisip, așa mărunt cum e, te-a înfrânt, chiar de-l răpești la tine… Fiecare aparține celor pe care i-a creat sau i-a iubit. Și de-s doar o lacrimă, precum spui, născându-mă prea iute, cât timp m-am prelins pe obraz, l-am scălat în iubire și l-am mângâiat. Cum crezi că poți avea putere asupra acestei puteri?”

Sper că am reușit să vă stârnesc interesul. E o lectură pe care o recomand călduros şi care  îşi  poate găsi un loc binemeritat alături de basmele clasice ale literaturii române.

Titlu: Fetița care s-a împiedicat de Șarpe

Autor: Teodora Gogea

Editura Limes, 2009