D-ale copilăriei

În toată  nebunia creată de povestea câinilor comunitari, simt nevoia să scriu câteva rânduri despre un căţel. Nu unul dintr-o carte citită de copiii mei, ci unul  în carne şi oase, care ne-a fost alături până luni.  Era un fapt previzibil, dar asta nu  alungă tristețea din sufletul meu, nu face durerea mai suportabilă. Lady, cățelușa noastră ajunsă la venerabila vârstă de 17 ani, a trecut în neființă. Prin viața noastră s-au perindat multe alte patrupede, unele au trecut în neființă mult prea devreme. Am suferit teribil la pierderea lor. Lady însă a avut un loc special în inima noastră. A fost primul nostru cățel.  Până atunci, nu experimentasem traiul alături de un cățel decât în vremea copilăriei, în ograda bunicilor.

Aveam o idee vagă cu privire la ceea ce ne doream. Un cățel mic, de rasă. Nu știam exact ce înseamnă cățel de rasă, pedigree și alte chestii din limbajul obișnuit al crescătorilor de câini. Așa că am căutat anunțurile din presa vremii și am bătut Bucureștiul în căutarea cățelului dorit.  Și acesta n-a întârziat să apară: undeva, într-un apartament din Drumul Taberei, patru ghemotoace roșcate s-au cuibărit  în jurul mamei la vederea a doi intruși bipezi care scoteau niște sunete ciudate… Al cincilea însă nu s-a lăsat impresionat și după lătrăturile de rigoare, a atins cu năsucul mâinile noastre întinse și s-a lăsat luat în brațe. Asta a fost: vroiam băiat și a fost fetiță, vroiam cățel de rasă și era metis, dar dacă ea ne-a vrut, ce-am vrut noi n-a mai contat. 

Ajunși acasă, i-am aranjat „camera” în balcon, într-o cutie de pantofi. Și seara am trimis-o la culcare în camera ei. Dimineața, vecinul de alături ne-a bătut la uşă şi ne-a ţinut un discurs de sensibilizare. Punct ochit, punct lovit: seara următoare, cutia de pantofi  și-a găsit locul în dormitor, la piciorul patului nostru. Și acolo a rămas multă vreme, până când … domnișoara a dormit mai mult decât trebuia, sau noi ne-am trezit mai devreme și am descoperit-o dormind buștean în pat.” Ups!” a clipit din ochișorii ei rotunzi către noi, „am dormit prea mult și mi-ați aflat secretul. Doar nu credeați că dorm pe jos! Dar nu-i așa că de-acum pot să dorm cu voi?” Și a câștigat și războiul cu patul. De la picioarele noastre până la pernă n-a mai fost decât un pas…nu e nevoie să vă spun continuarea!

Educația a fost o chestie grea de tot. Făcea pișu pe mochetă, iar pentru cealaltă chestie simțea nevoia să se sprijine de câte un perete. Curând, pereții noștri proaspăt zugrăviți purtau  tot felul de amprente… Ei, nu vă speriaţi, o fi ea educaţia grea, dar până la urmă, lucrurile astea se învaţă. Asta a fost victoria noastră.

Jucăriile cele mai interesante erau degetele noastre, papucii sau ciucurii de la covor. Veterinarul era un intrus cu care se războia de fiecare dată, ceilalți căței, oricât de mari, trebuiau să afle că ea e șefa. Doar odată era s-o încurce: pe drumul spre castelul Peleș a întâlnit un pechinez adult. O arătare păroasă, de care a simțit instinctiv nevoia  să se ascundă, schelălăind în brațele stăpânilor…

Păpica….n-a înțeles niciodată cum pot unii să mănânce hrană pentru căței.  De ce să nu mănânce ce mănâncă bipezii ei? Și cum nu ajungea (încă) la masă, ca eventual să se servească singură, făcea acrobații de neimaginat, doar-doar ne-o înmuia sufletul și i-om da și ei din mâncarea noastră.  A câștigat iar.

Plimbările la țară erau un minunat prilej de scos sufletul din cloștile lui nea Virgil, iar la  mare se lupta din răsputeri să muște  valurile.

  După câteva luni, familia s-a mai îmbogățit cu un patruped – o frumusețe de doberman, Minou.  Să nu credeți cumva că s-a schimbat șefia; toată viața, Minou cea mare și fioroasă s-a supus orbește autorității piticaniei.

 Erau persoane care veneau în casa noastră pe care Lady nu le suporta. Își manifesta antipatia zgomotos, lătrându-le de cum puneau piciorul în pragul ușii până când plecau. În ziua în care n-a mai avut chef să latre la ele, am știut că ceva nu e în regulă. Făcuse  piometrită, dar a avut noroc de un veterinar bun, a operat-o și a scăpat.

Au trecut anii și  încet-încet a venit bătrânețea. Nu mai vedea, nu mai auzea, dar încă era vioaie și veselă. Într-o zi n-a mai putut să urce scara spre dormitor. Artrita. Veterinarul, eternul coșmar al vieții ei. Pastile. Injecții. Și-a pierdut și mirosul. Trebuia urmărită prin curte ca să nu intre în vreun loc din care să nu poată ieși. N-a mai avut putere să mănânce singură și o hrăneam cu seringa. Apoi s-a smucit și n-a mai vrut nici măcar apă. Am știut că i-a sosit ceasul.  Raiul cățeilor înaripați o aștepta…