D-ale copilăriei

Cum vacanţa e pe sfârşite, zilele trecute am vrut să verific dacă copiii au terminat lista de lecturi recomandate.  Stăm binişor, aşa că am vrut să-mi iau libertatea de a le  mai recomanda  o carte. Dar…

Carola a adus de la bibliotecă o cărțulie de la Editura Lider, cu imaginea unui labrador pe copertă. Altă carte cu căței vorbitori ? Tu când ai de gând să te maturizezi, fato ?

’’N-ai dreptate, e o carte frumoasă !’’

Bineînțeles că nu am crezut-o. Era timpul să citească o carte ceva mai serioasă, de pildă Mizerabilii…

’’Eu niciodată n-am să citesc cărți serioase!’’ mi-a replicat Carola, lăsându-mă cu cartea în mână…

Ieri noapte am avut însă una din acele nopți în care orice ai face, somnul nu se lipește de tine. Și m-am  gândit  să citesc ceva. N-am vrut să fac gălăgie, așa că mi-am îndreptat ochii spre noptieră, locul în care de obicei Carola lasă un teanc  uriaș de cărți. De data asta nu aveam prea multe opțiuni : ori Enciclopedia animalelor, ori cartea cu cățelul pe copertă, adică Eu și Marley, de John Grogan.

De la prima pagină mi-am dat seama că nu mă aflu în fața ‘’acelui  gen de carte’’ cu câini  vorbitori, capabili să salveze universul de tot felul de amenințări  închipuite.  Povestea   urmărește, pe o perioadă de 13 ani,viața unui cuplu tânăr cu aspirații firești  –  carieră, copii, viață liniștită și … un cățel, cu ajutorul căruia tânăra soție vrea să testeze capacitatea lor de a avea grijă de cineva, înainte de a-și asuma rolul de părinți.

Cățelul, un pui de labrador auriu, se dovedește a nu fi tocmai un cățel de porțelan, ci unul foarte energic, încăpățânat, pus mereu pe șotii. Pe parcursul celor aproape 300 de pagini asistăm la boroboață după boroboață, care mai de care mai aptă de a le da stăpânilor viața peste cap : încercarea de a evada în trafic  în ziua în care urma să fie castrat, ronțăitul garoafelor din buchetul oferit de John soției,  ’’ exmatricularea’’ de la cursul de obediență, distrugerea canapelelor sau a covoarelor, rosul ușilor sau al plaselor de țânțari, mâncatul prosoapelor,  șosetelor,  al bureților sau chiar al bijuteriilor, încălcarea tuturor regulilor nescrise ale plajei  câinilor…

Răbdarea stăpânilor este greu pusă la încercare, dar totul îi este iertat năstrușnicului cățel.

Spre sfârșitul cărții descoperim un Marley cu probleme de sănatate din ce în ce mai grave. Tonul narațiunii, la început amuzant, devine duios  pe măsură ce acesta înaintează în vârstă și foarte trist, la momentul trecerii în neființă al cățelului. Finalul cărții este însă unul optimist, golul din suflet este umplut de amintirile frumoase  și de ce nu, ce nu, de un alt cățel, la fel de zvăpăiat.

Iată câteva rânduri despre Marley și relația dintre acesta și stăpânii lui;

’’Marley era un distrugător de canapele, un spărgător de uși cu plasă, un izvor nesecat de bale,  un neobosit explorator al lăzilor de gunoi. Cât despre creieri, dați-mi voie să spun doar că s-a învârtit să-și prindă coada până în ziua morții, ferm convins că era o mare izbândă canină.

Marley m-a învățat cum să-mi trăiesc  fiecare zi cu o bucurie și o exuberanță neînfrânată, cum să profit de orice ocazie  și să-mi urmez inima. M-a învățat să apreciez cele mai simple lucruri – o plimbare prin pădure, o zăpadă proaspăt căzută, un pui de somn sub o rază de soare, iarna. Pe măsură ce îmbătrânea  și-i slăbeau puterile, m-a învățat ce înseamnă optimismul în fața adversității. Dar mai ales m-a învățat multe despre prietenie și altruism, și mai presus de orice, despre loialitatea neabătută.’’

Eu zic că Mizerabilii mai pot aștepta puțin, nu credeți ?

Autor : John Grogan

Titlu : Eu și Marley. Viața și iubirea cu cel mai rău câine din lume

Editura Lider, 2010

Doar ca o paranteză, fără legătură cu cartea : nici una din experienţele lui Marley nu-mi este necunoscută, începând cu distrugerea canapelelor, rosul ușilor, ruperea plaselor de țânțari (hmm, la chestia asta au contribuit și spider-mâțele noastre), săpatul tranșeelor printre trandafiri. Până nu de mult am convieţuit cu un spaniel tibetan care a reuşit performanţa să-şi rupă maxilarul încercând să dea gata uşa dormitorului.Teama de furtună  o încearcă Zombi (nu râdeți, când era mic s-a îmbolnăvit atât de tare că ajunsese să meargă ca bețivii, din perete în perete . Era mai mult mort decât viu și-l poreclisem Zombi. A supraviețuit, iar porecla a devenit numele lui oficial, înainte ca eu să am timp să mă gândesc la un nume serios). Este suficientă o picătură de ploaie sau un vânticel ușurel, ca să rupă ușa încercând să ajungă la cel mai sigur adăpost, adică sub patul nostru . Biberonezele (Ciuf și Safira) sunt, după expresia Carolei, ’’cu totul și cu totul greșite’’: în loc să latre spre poartă, latră spre geamul vecinilor (de-acolo vine pericolul!). Singurul care se mai salvează e Bobiţă, pechinezul pierdut/găsit, care are perioade lungi de cuminţenie. Şi Lady, o corcitură de pechinez ajunsă la venerabila vârstă de 17 ani, de care avem grijă ca de un copil mic: e oarbă, surdă, ştirbă, dar  are un miros imbatabil, cu ajutorul căruia reuşeşte să nimerească castronul cu mâncare, bolul cu apă sau picioarele noastre.