D-ale copilăriei

Zilele trecute a bătut prin blogosferă un vânticel de aduceri aminte. Iată nişte mostre aici. Frânturi din copilăria generaţiei „cu cheia de gât”, din care fac şi eu parte. Şi mi-a venit aşa un dor de mine, cea de atunci, care m-a îmboldit să scriu rândurile astea:

Un bloc cu patru etaje şi trei scări. Pe fiecare etaj erau cel puţin doi copii, excepţie făcând etajul patru, unde nu eram decât eu.

În prima perioadă bucureşteană a copilăriei mele nu aveam voie afară. Mă uitam cu jind la ceilalţi copii, care băteau mingea în faţa blocului până se lăsa întunericul. Ieşeam cu părinţii în parc, când aveau ei timp să mă plimbe.  Când plecau la muncă  mă lăsau dormind, dar de cum auzeam cheia răsucindu-se în broască, mă ridicam din pat ca un arc, mă înşurubam cu picioarele sub mine într-un fotoliu şi începeam să urlu. Şi o ţineam aşa până se întorcea mama acasă.

 Azi aşa, mâine la fel, până într-o zi în care am încercat să mă conving pe mine însămi că după nici o uşă nu se află ascuns nici un balaur. Încercare  eşuată din cauză de … ilustraţie de carte. Se făcea că „citeam” pozele din Fata moşului şi fata babei. Când am văzut monştrii ce întruchipau copiii Sfintei Vineri m-am speriat puţin, dar cum în prezenţa fetei moşului păreau chiar prietenoşi, n-a fost ceva foarte serios. A urmat călătoria fetei leneşe şi întoarcerea acesteia acasă cu „cadourile” Sfintei Vineri. Această ultimă imagine mi-a alungat bruma de curaj şi am revenit la obişnuitul ritual de alungare a balaurilor prin  urlet. După un timp, urletele mele au sensibilizat o vecină de la etajul doi, care i-a propus mamei să mă aducă la ea în fiecare dimineaţă, să mă joc cu băieţii ei, cu puţin mai mici decât mine.

Şi aşa am intrat în gaşcă.  Dimineaţa mâncam la etajul doi, apoi ieşeam în faţa blocului  şi ne consumam energia, la prânz mâncam la etajul 1, după care ieşeam din nou afară şi băteam mingea pe maidan.

Cheia am căpătat-o abia după vreo jumătate de an. Şi cum noi  nu stăteam locului nici o clipă, cheia dispărea deseori, fie în groapa cu nisip, fie prin tufişurile în care ne piteam când ne jucam de-a v-aţi ascunselea. Odată pierdută, pierdută rămânea, în ciuda eforturilor noastre demne de cei mai renumiţi detectivi. Şi atunci întârziam ora întoarcerii acasă şi mă foiam uneori câte două zile până să le mărturisesc părinţilor buclucul. Timp în care să nu vă imaginaţi că stăteam închisă în casă: puneam sub uşă două-trei reviste, ca să stea închisă, apoi trăgeam deasupra covoraşul ca să nu se vadă revistele. Şi aveam grijă să mă întorc acasă, ca din întâmplare, înainte de sosirea mamei. Cel mai mult a durat o săptămână, până când femeia de serviciu de pe scară a vrut să măture sub covoraş şi a descoperit revistele. Şi i-a dezvăluit mamei micul meu secret. Nu e cazul să vă povestesc urmarea.

 Pe măsură ce am crescut, am descoperit  plăcerea  statutului de copil singur acasă. Părinţii îmi interziceau să aduc copii în  casă, dar în lipsa lor micul nostru apartament era plin de copii. Şi eventual de pisici, cărora le serveam lapte din cele mai bune servicii de masă ale mamei. La ora trei însă, fiecare lucruşor era la locul lui, iar copiii şi pisicile – în faţa blocului.

Pe la şase ani am învăţat să fiu gospodină. Îmi făceam curat în cameră, puneam chiar şi aspiratorul. Odată am exagerat şi am vrut să spăl  geamurile. Am început  cu cel mare şi nu ştiu cum s-a întâmplat că s-a spart. „Cum ai spart geamul?” Eu?! „Eşti sigură că nu tu? ” Foarte sigură!

          Gospodina. În fundal, fotoliul de care vă povesteam.

Şi aşa au chemat miliţia, crezând că un hoţ a încercat să intre în casă în lipsa lor.

Pe resturile geamului spart nu erau alte amprente în afara unora mititele, care ghiciţi cui aparţineau?!

Fenomenul Nadia şi-a pus amprenta asupra mea. După primul 10 de la Olimpiadă, toţi copiii se visau sportivi de performanţă. Şi eu exersam la bârnă pe… scândura de călcat. Care scândură a avut lipsa de chibzuinţă să se rupă sub greutatea gimnastei. Ce-ai făcut cu scândura? Păi… m-am jucat de-a Nadia!

 Pe vremea aceea ascultam muzică la pick-up. Aparatul acela mă fascina şi-mi permiteam să-l folosesc în lipsa părinţilor. Până într-o zi în care, folosit în exces, s-a stricat. Orice i-aş fi făcut, nu se mai auzea decât un fâşâit continuu. „Tu ai umbat la el?” Nuu! Minciuna asta a rămas nedescoperită. Tot restul vieţii, tata a crezut că i-a montat cineva aparate de ascultat în casă . Sau poate că aşa a fost şi le-am stricat eu ălora tehnica din dotare?!

Chiulul de la ore l-am descoperit în clasa a doua. Stătea la noi verişoara mea, elevă  în clasa a X-a la Lazăr. Seara îmi spunea că trebuie s-o trezesc devreme, să ajungă la şcoală la timp. Dimineaţa însă se răzgândea: „ Lasă-mă să dorm, am mate prima oră şi n-am chef să mă duc, că dăm extemporal”, sau: „ N-am chef să mă duc la chimie că nu mi-am făcut tema!”

Nu numai  că am înregistrat comportamentul ei, dar l-am şi aplicat. De ce să mă duc eu la şcoală, să mă certe tovarăşa că nu mi-am făcut tema la mate sau că n-am învăţat poezia la română? Mai bine chiulesc! Plecam dimineaţa de acasă pregătită ca pentru şcoală: în uniformă, cu ghiozdaul făcut, doar că la colţul blocului schimbam direcţia. Aveam la două blocuri distanţă un maidan uriaş. Aruncam ghiozdanul sub câte o maşină şi stăteam pitită în ierburile înalte până se încheia şirul copiilor spre şcoală, apoi ieşeam din ascunzătoare şi  alergam după fluturi. Câteodată aveam şi parteneri de joacă, copii mai mici decât mine, care nu mergeau încă la grădiniţă sau la şcoală.

La ora 12 mă ascundeam iar în ierburile înalte  până treceau copii spre casă, apoi îmi recuperam ghiozdanul şi plecam şi eu acasă. Nu puteam pleca mai devreme, fiindcă mă luau la rost vecinele sau femeia de serviciu, de care prinsesem mare frică de când cu cheia pierdută.

 Mica mea vacanţă a durat o săptămână. A întrerupt-o brusc o femeie de la parterul unui bloc din vecinătate, care a fost intrigată de prezenţa mea zilnică la vânătoarea de fluturi. Mi-a căutat carnetul de note în ghiozdan, în care aveam notată adresa şi m-a dus acasă, unde a vorbit cu vecina de vis-a-vis, care a aşteptat-o pe mama şi i-a povestit totul de-a fir a păr.

Nu vă spun decât că de atunci m-am făcut copil cuminte şi n-am mai chiulit decât… în vis. Să mă explic: într-o frumoasă dimineaţă m-am trezit lac de sudoare , înspăimântată că e ora 10 şi am ratat  ora de mate. Şi când eu îmi imaginam cum o să mă scuz în faţa părinţilor că n-am reuşit să ajung la ore, am deschis ochii şi m-am uitat la ceas: nu era decât şapte şi jumătate dimineaţa. Adio vis, adio absenţă oarecum scuzabilă!

Pedepsele atrăgeau interdicţia de a ieşi din casă. Ca să fie siguri că se aplică, părinţii îmi luau cheia. Credeţi că mă plictiseam? Nici vorbă! Pentru perioade de acest gen inventasem un joc numit găletuşa.  Toate apartamentele prietenilor mei erau pe aceeaşi parte a blocului. Aşa că legam cu o sfoară lungă o găletuşă şi-i dădeam drumul până la etajul 1 sau 2 şi făceam schimb temporar de jucării:găleata pleca la ei cu jucăriile mele şi se întorcea cu jucăriile prietenilor. Mai târziu puneam în găletuşă foaia pe care jucam Spânzurătoarea.

Filmele copilăriei noastre erau Flipper, Daktari şi Tarzan. Când începea Tarzan, micul scuar dintre blocuri răsuna de strigătul junglei. Următoarele 40-50 de minute era o linişte deplină, care se încheia cu acelaşi strigăt celebru, urmat de bătaia ritmică a mingiilor şi de râsetele noastre.

Vă vine sau nu să credeţi, chiar am găsit pe net câteva episoade din Daktari. Aici n-aveţi decât  genericul şi coloana sonoră: http://youtu.be/UP1-Kn8kGNY

Cum bunica era croitoreasă, iar la ea la ţară fusesem învăţată să am cârpe la discreţie, am căutat şi aici ceva materiale ca să-mi exersez talentul. Şi le-am descoperit în debara. Un loc minunat, cu o mulţime de haine aruncate de-a valma. Cu siguranţă că lucrurile aruncate aşa, în dezordine, sunt lucruri nefolositoare. Aşa că am băgat foarfeca şi am tăiat fără milă. Din iarnă până în primăvară mi-am dotat păpuşile cu o garderobă de poveste. Şi mai de poveste a fost bătaia pe care am încasat-o când şi-a găsit mama rochiile de vară făcute zdrenţe. Ce să-i faci, dacă nimeni nu-mi explicase că în debara nu sunt gunoaie, ci doar lucruri care nu sunt de sezon!

Ar mai fi de spus şi altele, dar mai bine mă opresc, ca să nu le dau prea multe idei copiilor, dacă vor citi cumva această postare.

Vă doresc tutror o duminică plăcută!