D-ale copilăriei

Nimic special. Şi totuşi…

1. Pierdut/găsit Bobiţă.

Până acum, din partea canină a familiei noastre n-au fost vedete decât Ciuf şi Safira. Mai există şi alţii, printre care Bobiţă, un aşa-zis pechinez de vreo 9 ani.Un rătăcit, găsit de un vecin care l-a adus la noi, ştiind că mai avem „din ăştia mititei”. După ce în primele zile a evadat de mai multe ori, ceea ce ne-a determinat să „coasem” bine gardul, a stat cuminte la noi vreo şase ani. Atât de cuminte, încât sâmbătă dimineaţă a reuşit să iasă pe poartă, fără ca vreunul din noi să-şi dea seama de absenţa lui până la ora de culcare. Bobiţă doarme cu noi şi mi s-a părut ciudat să nu-l văd în pat, aşa că am pornit să răscolim casa, curtea  şi cartierul după el. Eforturi tardive şi  fără finalitatea dorită.

 Această întâmplare a fost totuşi una cu happy-end: duminică dimineaţă, când am pornit din nou prin cartier cu speranţe mari şi forţe proaspete, am aflat că l-a luat cineva care îi caută stăpânii. Faza drăguţă a fost că toţi cei cu care am vorbit îmi spuneau că omul acela stă de 40 de ani în cartier, dar nu ştiau cu exactitate unde anume. Unul din ei mi-a dat însă o informaţie preţioasă: mi-a spus că are un câine mare alb. Şi cum Carola cunoaşte toţi câinii din zonă mi-a spus imediat: ” Aia e Kara! Ştiu eu unde stă!”Asta a fost tot: după o zi petrecută în deplasare, Bobiţă a revenit acasă, spre marea noastră bucurie.

2. Fiul meu m-a răsfăţat cu o pereche de cercei.

3. Salvat Pi.

Cred că prin cuiburi au început lecţiile de zbor. Aşa a căzut în ghearele lui Costică puiul de coţofană şi tot aşa l-am dobândit pe Pi, vrăbioiul (vrăbiuţa?). Dacă Kevin McPie (aşa botezaseră  copiii puiul de coţofană) n-a reuşit să supravieţuiască decât două zile, micul şi drăgălaşul Pi are o dorinţă teribilă de a trăi. Ţopăie vesel prin colivie şi concertează la unison cu peruşii noştri. Ne-am gândit să-l eliberăm în parc, departe de dinţii şi ghearele pisicilor.

4. Excursie la Sinaia.

Vremea urâtă ne-a stricat planurile. Trebuia să avem parte de o drumeţie montană adevărată, dar am fost nevoiţi să ne mulţumim cu o plimbare citadină. Şi în timp ce în jurul meu 55 de copii alergau şi ţipau (excursia a fost organizată de diriginta Carolei şi de fosta ei învăţătoare), mi-am luat răgazul să fotografiez tot ce mi-a plăcut. Prima ţintă – vânătoarea de nori.  Excursia mi-a dat prilejul să continui munca începută cu câteva zile în urmă chiar deasupra casei. Iată capturile:

Ţinta a doua a fost castelul Peleş. Am reuşit să fac şi nişte fotografii, dar ăsta va fi subiectul unei postări viitoare.