Zi de reculegere

By

Astăzi am simţit nevoia să fim mai aproape de Dumnezeu. Aşa că am făcut o vizită la Schitul Darvari,unde ne-am amintit de cei care nu mai sunt alături de noi.

Nu de mult a trecut în nefiinţă tatăl meu. Nu m-am obişnuit cu gândul acesta. Încă îi am în minte privirea aceea ca de copil neputincios care mă căuta în salonul rece de spital în care şi-a petrecut ultima lună de viaţă. Am presimţit moartea lui. Luni i-am spus că nu pot să-l vizitez a doua zi. Dar în ziua următoare n-am avut stare. Trebuia să merg la un seminar şi pe drum am schimbat direcţia şi m-am dus la spital. A fost ultima dată când l-am văzut conştient. După care n-a mai fost deloc. 

Zilele acelea m-au înspăimântat pur şi simplu. Nu ştiu cum poţi suporta în tăcere atâta durere. Spitalul este dezumanizant. Aşa îl fac oamenii care lucrează acolo. Sunt atât de obişnuiţi cu moartea, încât nu-i mişcă nimic. Sunt ca nişte sloiuri de gheaţă în miezul iernii. A intrat în comă? Moare? Cine? 27 cu 3 !  30 cu 1! Bolnavii nu au nume, ci indicative, compuse din numărul salonului şi numărul patului. Familia bolanvului nu are nici ea identitate. E denumită generic „aparţinătorul”. 

Atitudinea asta în faţa morţii m-a scârbit. Ea face să se stingă şi ultimul licăr al speranţei. Şi când speranţa moare, nu mai e nimic de făcut…