D-ale copilăriei

     Zilele trecute Carola a vrut să se răsfeţe într-un mod inedit. Şi m-a rugat să scriu o poveste numai pentru ea.  Am avut puţin timp şi i-am scris-o, dar am pus şi condiţii: să deseneze ea personajele. Până la urmă, toată lumea a desenat câteva personaje, pe care le veţi găsi la sfârşitul acestei poveşti.

       A fost odată un băieţel cu părul ca mierea şi ochii limpezi ca cerul de vară, dar nesfârşit de trişti. Nişte oameni răi îi furaseră mângâierile tatălui şi sărutul mamei. Ar fi dat orice să le primească înapoi, dar ăsta era un lucru peste puterile lui. Aşa că în timp ce oameni mari, mai mult sau mai puţin cunoscuţi se certau pe custodia lui, el rămăsese să-şi plângă durerea singur, în casa lui mare, frumoasă, dar la fel de tristă ca şi el.

          După ce câştigase ultimul lui concurs de vioară, părinţii îi dăruiseră un frumos toc nou şi o călimară de cristal. Încă nu apucase să le încerce, dar era foarte curios să ştie ce poate face cu ele. Aşa că se aşeză la birou, luă din sertar o coală de hârtie, apoi prinse cu degeţelele lui firave tocul, îl muie în cerneală şi trasă diverse linii pe coala de hârtie. Şi din jocul peniţei au răsărit  flori delicate, păsărele, un soare vesel, o lună adormită şi o puzderie de stele. Şi ca într-o vrajă, după ce copilul a suflat uşurel peste ele, toate şi-au luat zborul: floricelele s-au aşezat frumos în grădină, păsărelele s-au avântat în înaltul cerului, la fel şi soarele, cu luna şi stelele pitite în spatele lui. Apoi a muiat din nou  tocul în călimară şi a mai făcut un rând de semne pe hârtie: ordonate, ca un batalion de soldaţi la paradă. Cuvinte ? Da, cuvinte : mama, tata, Ciuf, Norocel. Şi copilul suflă din nou uşurel peste hârtie, iar cuvintele se desprinseră, începură să plutească în aer, părând că se deşiră. Dar nu, firele de cerneală s-au întins, apoi s-au răsucit de mai multe ori şi s-au transformat… Din firul care fusese cuvântul mama se întrupă chiar mama băieţelului. Firul care formase cuvântul tată zbură pe fereastra deschisă şi se aşeză pe băncuţa din grădină, luând înfăţişarea tatălui. Din cuvântul Ciuf se întrupă căţeluşa, care se ghemui sub birou, iar din firul cuvântului Norocel se întrupă chiar motanul casei, care fugi repede pe coridor după mamă, cerşindu-şi castronelul cu lapte.

          Încântat, copilul puse din nou mâna pe toc şi îl muie în cerneală. Dar înainte să poată să desena ceva, un strănut puternic îi scutură trupul. O puzderie de pete, mari şi mici, au umplut coala de hârtie. Şi la al doilea strănut, petele s-au desprins de pe suportul lor şi s-au unit într-o horă nebună. « Mai repede, mai repede!», le îndemna parcă o voce numai de ele auzită. Şi hora s-a transformat într-un vârtej ameţitor, apoi într-o tornadă, iar din  mijlocul ei a apărut o făptură hidoasă, cu trup împlătoşat ca de şopârlă, trei capete uriaşe, colţi ascuţiţi şi ochi răi. Din cele trei guri colţuroase împrăştia valuri de salivă lipicioasă şi urât mirositoare, iar când tuşea, din nările ei săreau scântei albastre, care înegreau pereţii casei. Dintr-o dată, un cap s-a întins spre coridor şi i-a înghiţit pe mamă şi pe motan, altul s-a repezit spre grădină, l-a înghiţit pe tată şi a distrus toate florile, iar al treilea s-a avântat spre cer şi a înghiţit soarele cu tot cu luna şi stelele pitite în spatele lui.

          – Nu! strigă băiatul, de ce-mi faci asta? Dă-mi înapoi tot ce mi-ai luat! Ei sunt viaţa mea!

           – Ha, ha, ha! Nu vreau! Doar dacă… dacă mă găseşti şi mă transformi, dar asta nu se va întâmpla niciodată ! spuse zmeul şi dispăru într-un nor de praf albastru, lăsând în urma lui un băieţel năuc într-o beznă nesfârşită.

          Băiatul se ghemui într-un colţ al camerei şi începu să plângă. Deodată simţi lângă obraz  o răsuflare caldă:

          – Ciuf! Eşti aici! Ce bine că nu te-a luat şi pe tine! Şi îşi îmbrăţişă căţelul, fericit că nu a rămas chiar singur pe lume.

          – Ce ne facem, Ciuf, cum îi aducem înapoi?

          Ciuf stătea în faţa băiatului, privindu-l atent cu ochii ei mari. Şi dintr-o dată, îl apucă cu dinţii de mâneca hainei şi îl trase spre ea, parcă vrând să-l conducă într-un loc anume.

          Băiatul înţelese şi se lăsă purtat de ea până în dreptul biroului.

          – Ce vrei să spui, să folosim din nou tocul?

          Şi nu aşteptă răspunsul căţeluşei, ci luă cu înfrigurare tocul, îl muie în călimară şi scrise frumos: ma-ma, ta-ta, No-ro-cel. Apoi suflă uşurel peste cuvinte şi aşteptă.

          În zadar. Cuvintele erau doar cuvinte. Literele stăteau pe coala albă, frumos aliniate ca soldaţii la paradă.

          – Nu merge, spuse băiatul dezamăgit.  Apoi un zâmbet se ivi în colţul gurii sale, puse din nou mâna pe toc şi începu să-şi deseneze părinţii.

          Degeaba. Desenele erau doar nişte desene de copil pe o coală de hârtie.

          Dar Ciuf nu-l lăsă să plângă, ci îi împinse din nou mîna spre toc.

          – Am încercat, Ciuf, dar nu vor să prindă viaţă, ai văzut bine!

          Căţeluşa nu vroia să renunţe şi îi împinse din nou mânuţa spre toc.

          – Să încerc altceva? Dacă am pleca în căutarea zmeului?  Ce ne-ar trebui ca să-l găsim?

          Descumpănirea băiatului nu dură mult şi acesta luă tocul, muie peniţa în călimară şi începu să deseneze :

          – Să vedem… zmeul e un zburător, deci ne trebuie un aparat de zbor ! Un cal înaripat… Nu, e prea demodat. Un avion ?… Nu, e prea greoi. O bicicletă ? Hmm… nu sunt  prea sigur. Am găsit! Un covor fermecat!

          Şi băiatul desenă iute un covor, cel mai frumos covor zburător care existase vreodată, suflă uşurel peste coala de hârtie, iar  desenul se întrupă aievea în faţa lui.

          – Cred că mai avem nevoie şi de alte lucruri ca să găsim zmeul, zise băiatul cu însufleţire. Ceva care să ne lumineze drumul şi… şi un rucsac, ca să luăm cu noi tocul, hârtia şi călimara, că cine ştie ce se mai iveşte pe drum!  

          Zis şi făcut. Din mâinile băiatului a ieşit o lanternă  şi un rucsac micuţ, în care aşeză cu grijă călimara cu capacul bine înşurubat, tocul şi o coală de hârtie.

          Cei doi temerari se urcară pe covorul fermecat care se ridică uşurel în aer şi ieşi pe fereastra deschisă avântându-se în înaltul cerului.

          – Păzeşte, zmeule, că venim! strigă băiatul, iar strigătul lui se uni cu lătratul căţelului şi se duse până la nori.

          Sus, tot mai sus zbura covoraşul nostru, până ajunse la nori. Şi ce curioşi erau norii! Niciodată băiatul nu ştiuse că aceştia au chip de om. Întinse mâna şi-l apucă pe unul de obraz. Era pufos şi lipicios ca o bucată uriaşă de vată de zahăr.

          – Hei, tu copile, de ce mă ciupeşti? întrebă norul supărat, întorcându-se cu faţa spre el.

          – Scuzaţi-mă, domnule Nor, nu am vrut să fiu răutăcios, doar că nu am văzut niciodată un semen de-al vostru atât de aproape şi…

          – Şi m-ai ciupit de obraz… Dacă aş sufla peste tine şi te-aş da de-a rostogolul doar ca să văd cum cazi ?

          – Vă rog, domnule Nor, iertaţi-mă, sunt şi aşa destul de necăjit…

          – De ce, copile ?

          – Păi să vedeţi…

          Şi băiatul  îi spuse povestea tocului magic şi a zmeului cu trei capete care-i răpise părinţii, pisica şi soarele, cu tot cu lună şi stelele pitite după el.

          – Tu, care stai aici pe cer, n-ai văzut unde a plecat zmeul ?

          – Hmm… ca să fiu sincer, eu am venit pe lume abia acum câteva ore. Nu ştiu cum arată lucrurile de care vorbeşti, căci nu le-am văzut niciodată. Dar te voi duce la mama mea, poate ea te va ajuta.

          Şi norul îi conduse la un altul, cu obraji bucălaţi şi ochi veseli, care croşeta de zor nişte rozete albe şi pufoase. Cum încheia una, o săruta dulce şi o arunca pe cer. Odată ajunsă aici, rozeta creştea, transformându-se într-un nor la fel de mare ca prietenul lor.

          Domnul Nor făcu prezentările şi îi povesti Mamei Nor ce necaz avea băiatul. Dar Mama Nor clătină uşurel din cap şi spuse:

          – Eu am fost foarte ocupată azi dimineaţă cu copiii cărora le-am dat viaţă şi n-am văzut nici un zmeu. Dar să mergem la tatăl meu, cu siguranţă el te va putea ajuta!

          Mama Nor puse croşeta în buzunar şi alaiul porni să colinde cerul până ajunse în dreptul unui nor uscăţiv care dormea buştean. Mama Nor  îl trezi cu blândeţe şi îi explică motivul vizitei lor.

           Bătrânul Nor tuşi de două ori şi răspunse:

          – Dragii moşului, eu am vederea tare slabă şi nu vă pot fi de nici un ajutor. Dar să mergem la Împăratul Norilor, cu siguranţă el are un răspuns la întrebările voastre!

          Alaiul se puse din nou în mişcare şi traversă cerul, cu Bătrânul Nor în frunte, până ajunse în dreptul unui nor imens, care plângea cu lacrimi mari şi reci care se rostogoleau spre pământ cu o viteză ameţitoare.

          Norii se neliniştiră văzându-l pe împărat plângând. Bătrânul Nor, Mama Nor şi Copilul Nor începură să mişune grăbiţi încolo şi-ncoace pe lângă Împăratul Norilor:

          – Ce-i, ce s-a întâmplat, întrebară toţi într-un glas?

          – Uf! Nu mai întrebaţi! Aşa o nenorocire n-am mai trăit!

          – Ce nenorocire, mărite ?

          – Azi dimineaţă invitasem Soarele la o ceaşcă de ceai. Şi cum stăteam noi liniştiţi de vorbă, numai ce trece pe lângă noi o urâtanie de zmeu cu trei capete, înghite Soarele, cu tot cu Lună şi Stelele pitite după el şi-mi smulge din mână batista cu care-mi uscam lacrimile. Şi de atunci nu mă mai pot opri din plâns. Şi mi-e tare milă de pământul acesta pe care o să-l inund cu lacrimile mele. Ce nenorocire! Ce nenorocire!

          – Cred că te pot ajuta, spuse băiatul, care desfăcu iute rucsacul, scoase tocul, călimara şi hârtia şi desenă o batistă frumoasă. Apoi suflă peste ea şi aceasta se desprinse de pe hârtie. Băiatul o prinse cu mânuţele lui firave şi o întinse Împăratului Norilor, făcând în faţa lui o plecăciune adâncă:

          – Să vă fie cu folos, mărite!

          Împăratul Norilor se uită cu mirare la omuleţul  acela mic şi luă din mâinile lui batista cea nouă, pe care o încercă imediat. Cum îşi atinse pleaopele cu ea, lacrimile se şi uscară şi  un zâmbet uriaş îi lumină chipul.

          – Mulţumesc, piciule! Eşti un adevărat erou! Ţi-ai salvat semenii de la o moarte cruntă! Dar cum şi de ce ai ajuns până la noi?

          – Păi, tocmai de zmeu este vorba… Ştii ceva despre el?

          – Urâtul ăla ? S-a dus în bârlogul lui!

          – Şi unde este bârlogul lui?întrebă timid băiatul.

          – Departe, tare departe de aici. Într-un loc în care se întâlnesc drumurile care duc către cele Trei Lumi Noi. Acolo sălăşuieşte, într-un palat fermecat. Dar drumul e lung şi ai să-l baţi degeaba, căci fiecare uşă şi fiecare fereastră a palatului său are câte două perechi de ochi care nu adorm niciodată. Deîndată ce ochii zăresc un intrus, palatul se transformă într-o nucă şi dispare în adâncul pământului. Eu zic să te împaci cu pierderea suferită şi să te întorci la tine acasă. Sau, dacă  îţi face plăcere şi ai nevoie de o familie, rămâi să trăieşti alături de noi.

          – Mulţumesc, dar eu aş vrea totuşi să-l găsesc pe zmeu. El mi-a spus că trebuie să-l transform pentru ca totul să revină la normal. Cum pot să fac asta?

          – E simplu: dacă ştii din ce s-a întrupat, îl poţi readuce la forma iniţială.

          – Mi-ai fost de mare ajutor, mărite! Îţi promit că în curând îţi vei bea din nou ceaiul cu prietenul tău, Soarele, spuse băiatul.

          – Mergeţi sănătoşi! O să vorbesc cu vărul meu Vântul să vă călăuzească, căci numai el ştie drumul până acolo.

          Băiatul îşi luă rămas bun de la nori şi se urcă împreună cu căţeluşa pe covorul fermecat.  De jur împrejur, numai beznă şi tăcere. O tăcere adâncă, tulburată doar de fâşâitul furios al vântului.

          – Ciuf, spuse băiatul, trebuie să găsim ceva care să ne ferească de ochii neadormiţi ai palatului zmeului. Altfel, totul este pierdut!

          În clipa aceea, o voce se auzi lângă ei:

          – Muzica… bună… închide… ochii… neadormiţi…      

          Băiatul se uită mirat în jurul lui:

          – Cine vorbeşte ?

          – Sunt… eu… Vântul!

          – Ce fel de muzică, domnule Vânt ?

          – Vioară…

          – Suntem salvaţi! Multumesc, domnule Vânt, o să reuşim!

          Şi băiatul îl rugă pe domnul Vânt să se oprească puţin, ca să aibă răgazul să deseneze ceva. Apoi scoase tocul, călimara şi hârtia şi desenă o vioară şi un arcuş, suflă usurel peste ele şi acestea se desprinseră de pe coala de hârtie şi se aşezară cuminţi pe covor. Strânse repede tocul, călimara şi hârtia şi le aşeză cu grijă în rucsac, apoi luă vioara, făcu o plecăcine adâncă către făptura care-i purtase pe aripile ei până aici şi spuse:

          – Acum am să cânt pentru dumneavoastră, domnule Vânt!

          Mâinile băiatului mişcau arcuşul când mai repede, când mai lent, făcând să răsune  acordurile unei melodii diafane.

          Vântul asculta cu atenţie:

          – Da…cred…că…o…să…meargă…Nu…te…opri…

          Şi Vântul porni să sufle din ce în ce mai tare, până când în depărtare se zăriră turlele unui palat minunat.

          – Cântă…fără…oprire…mai tare… mai repede… spunea Vântul apropiindu-se tot mai mult de palat.

          Băiatul ascultă îndemnul Vântului şi cântă fără oprire acel cântec minunat. Văzuse deja cum se ţesea pânza somnului pe deasupra ochilor neadormiţi ai palatului zmeului.  Şi deodată, porţile palatului se dădură la o parte, lăsându-le drumul deschis până în sala tronului. Aici îl găsiră pe zmeu moţăind pe tronul lui încrustat cu diamante. În cea mai deplină linişte, băiatul lăsă vioara din mână şi scoase iute călimara, îi deşurubă capacul şi azvârli câţiva stropi de cerneală peste acesta.

          Zmeul se trezi ca ars şi începu să ţipe:
          – Cine îndrăzneşte să-mi tulbure somnul?

          Dar glasul îi pieri când dădu cu ochii de băiat. Îşi privi trupul, care începuse să se destrame în picuri albaştri de cerneală, care se îndreptau grăbiţi spre gura călimării.

          Când ultima picătură de cerneală se întoarse la locul ei, bezna se risipi, iar Soarele se aşeză pe boltă la locul lui, cu tot cu Lună şi Stelele pitite în spatele lui. Din palatul zmeului nu rămase o pulbere strălucitoare, care se împrăştie peste toate cele Trei Lumi Noi.

          Iar băiatul şi căţeluşa au traversat din nou cerul, purtaţi pe aripile domnului Vânt şi s-au întors în casa lor mare şi frumoasă. De sus l-au văzut pe tată odihnindu-se pe băncuţa din grădină, printre straturile multicolore de flori, iar pe fereastra de la bucătarie au zărit-o pe mamă, care tocmai îi umplea castronelul cu lapte motănaşului Norocel.

          În timp ce covorul fermecat ateriza fără zgomot pe pardoseala din camera copilului, chipul acestuia fu luminat de un zâmbet larg. Bucuria regăsirii ştersese din mintea lui amintirea rudelor certăreţe şi a zmeului răutăcios.