D-ale copilăriei

             Când am pornit acest blog, mă supărasem pe cei de la eklablog care au impus publicitate pe legăturile externe. Intenţia mea iniţială a fost să-mi desfiinţez  blogul de pe acea platformă, dar ca un făcut, la scurt timp s-a renunţat la publicitate, iar eu n-am mai fost aşa sigură ce vreau să fac. Ei bine, azi dimineaţă  am comis „crima”:  am muncit o oră şi mi-am descărcat toate fişierele , apoi m-am autodesfiinţat. Povestea aceasta nu e decât un fişier recuperat de pe acel blog, dar e prea frumoasă ca să rămână uitată într-o arhivă:

         Pe vremuri, bolta cerului nu era luminată nici de soare şi nici de lună. Singure stelele, mari şi luminoase, străluceau în permanenţă deasupra pământului. Oamenii trăiau ca fraţii şi surorile, se ajutau şi împărţeau între ei tot ce aveau.

          Dar într-o zi, locuitorii pământului au început să fie lacomi. Cel bogat îşi păstra bogăţia doar pentru el, cel care avea o grădină o înconjura cu un gard mare ca să nu se bucure şi altul de frumuseţea ei şi cel care avea o casă o închidea cu cheia, pentru ca numai el să se bucure de confortul acesteia.

          Văzând asta, stelele s-au întristat şi au început să se îndepărteze de pământ, iar acesta a devenit din ce în ce mai întunecat. Frica i-a cuprins pe oameni. Plantele nu vroiau să mai încolţească, animalele domestice au încetat să se mai înmulţească, animalele sălbatice s-au ascuns, iar vânătorii nu mai aveau ce să vâneze. Foamea şi nefericirea au cuprins întreg pământul.

          Oamenii au cerut atunci sfatul unei bătrâne înţelepte:

          „ Ce putem face ca pământul să aibă din nou lumină şi să avem ce mânca?”

          Bătrâna le-a răspuns:

          „Trebuie să găsiţi pe cineva a cărui inimă să fie atât de plină de iubire încât să accepte să-şi dea viaţa pentru ceilalţi. Când veţi găsi acea persoană, să o trimiteţi la mine”.

          În acest timp tristeţea şi frica creşteau. Oamenii se simţeau pierduţi pentru că ei ignoraseră puterea iubirii. Cum să găsească pe cineva care să poată iubi atât de mult ?

          Într-o cabană izolată, situată în apropierea mării, trăiau un pescar şi femeia lui. Ei erau foarte fericiţi pentru că se iubeau. Aflând de marea nenorocire ce se abătuse asupra lumii şi despre necazul oamenilor, pescarul îi spuse într-o zi soţiei sale:

          „Trebuie să-i ajutăm. Noi suntem singurii care o pot face pentru că ne iubim.”

          Aşa că pescarul plecă să o găsească pe femeia cea bătrână căreia îi spuse:

          „Sunt gata să fac tot ce îmi ceri !”

          Bătrâna se aşeză lângă foc, iar pescarul făcu la fel. Apoi îi întinse pescarului un scut uriaş şi îi spuse :

          „ Trebuie să mergi până la capătul lumii şi de acolo, să sari pe cea mai apropiată stea, apoi pe următoarea şi tot aşa până la ultima. De pe fiecare stea va trebui să aduni prima piatră pe care o vei vedea şi să o fixezi pe scutul tău. Când acesta va fi acoperit de pietre, va trebui să-l ridici. El va da atunci lumină locuitorilor acestui pământ.”

Pescarul luă scutul, o salută pe bătrână şi plecă. Merse până la capătul lumii, dar ajuns aici, îşi pierdu curajul, pentru că steaua cea mai apropiată se vedea atât de departe încât i se părea imposibil să o atingă. Se gândi la femeia pe care o iubea şi dintr-o dată se simţi purtat de o forţă nevăzută. Şi aşa a zburat de pe o stea pe alta, fixând de fiecare dată câte o piatră pe scutul său. Când acesta fu acoperit în întregime, îl ridică şi dintr-o dată el începu să strălucească. Şi aşa a apărut pe cer soarele.

          Pescarul nu a încetat să ţină discul de foc ridicat, bucurându-se de fericirea oamenilor. Dar într-o zi, când se găsea tocmai desupra casei sale, văzu că soţia sa era tristă. Atunci îşi smulse inima şi i-o aruncă. Aceasta rămase suspendată pe cer şi începu să strălucească. Şi aşa se născu luna.

          Femeia văzu noul astru şi înţelese semnul. Ea plânse de bucurie, iar lacrimile sale deveniră un fluviu care se vărsa în mare. Atunci pescarul coborî puţin scutul său, iar luna rămase singură pe cerul întunecat şi lumina acesteia se reflectă în apă. În acest fel, cei doi soţi fură din nou împreună.

          De atunci există ziua şi noaptea şi de fiecare dată când luna se reflectă în apă iar lumina acesteia mângâie undele reci ale fluviului, pescarul şi soţia sa sunt din nou împreună pentru o clipă.

                                                                                                                                                                                           poveste din Peru

              Şi dacă v-a plăcut, aveţi aici un fişier pdf: Soarele şi luna