D-ale copilăriei

Aceasta este tema  puştiului meu pentru luni. Mi s-a părut foarte drăguţă, aşa că am postat-o:

Era într-o zi de toamnă târzie. Purtam o jachetă călduroasă, o căciulă groasă de lână şi un fular albastru. Era aşa frumos afară: frunzele arămii cădeau din copaci, razele soarelui se strecurau printre crengile aproape goale…

Mă simţeam atât de bine că adormisem pe bancă. Apoi am avut un vis ciudat.

Visam că eram pe o pajişte frumoasă, plină cu flori multicolore, cu iarbă deasă şi verde, iar în mijlocul ei se afla un castel cu porţi de aur curat şi ferestre de diamant. Era un peisaj de basm. Mă aşteptam ca în faţa mea să apară prinţul cel bun cu o prinţesă frumoasă  pe spatele unui cal alb. Dar în loc de asta apăru… o femeie micuţă. Nu, nu o femeie, ci mai degrabă o zână. O zână bună, speram eu. Purta o rochie somptuoasă (aşa, ca în filmele Barbie cu zâne şi prinţese, mult iubite de surorile mele) dar prăfuită, iar în mână ţinea o baghetă din care curgea ceva care părea a fi praf. Poate praf de stele ? Poate praf banal ? N-aveam de unde să ştiu.  Strănuta des şi de câte ori o făcea, valuri-valuri de praf se scuturau din rochia ei şi acopereau pajiştea. Îmi zâmbi şi mă întrebă cu o voce subţirică:

– Tinere, ce cauţi aici ? De ce ai venit în ţinutul meu ? Hapciu !

– Ţinutul tău ? Eu nu am vrut să vin, doar am adormit puţin şi m-am trezit aici! Dar tu cine eşti ?

– Sunt Zâna prafului. Înainte eram o sărmană servitoare în Castelul de Aur. Nu eram prea harnică. Într-o zi, stăpânul meu a primit vizita unei vrăjitoare. Ea m-a rugat să curăţ cu atenţie praful din camera ei. Eu i-am răspuns că sunt în timpul liber şi nu vreau. Atunci ea m-a blestemat  să trăiesc sub această formă şi să acopăr cu un strat gros de praf  toate lucrurile  frumoase pe care le vezi aici. Nu am nici o altă putere şi deşi nu vreau să fac asta, nu pot scăpa de ceea ce mi-a fost sortit. Hapciu !

– Ce păcat ! Şi chiar nu există nici un remediu ?

– O, ba da, dar lucrul acela lipseşte cu desăvârşire din acest ţinut. Îmi trebuie doar un banal pămătuf cu care să-mi curăţ rochia de praf. Hapciu !

– Pot să-ţi aduc eu unul, dacă-mi spui cum să mă întorc la mine acasă.

– Vrei să faci asta pentru mine ? Hapciu !

-Sigur că da. Ar fi mare păcat să las pradă distrugerii un loc atât de frumos ! Dar ca să te ajut trebuie să ajung mai întâi acasă.

– A, păi asta ţine de tine. Trebuie doar să vrei să te trezeşti.

-Aşa de simplu este ?

– Da. Poţi să vii şi să pleci de aici doar pe cărările visului. Acum grăbeşte-te, până nu apuc să acopăr totul cu praf. Hapciu !

Dintr-o dată am simţit frigul de afară. Am deschis ochii larg şi m-am uitat în jurul meu. Nici urmă de zână, nici urmă de castel. M-am ridicat şi am intrat în casă. Am luat din debara pămătuful de praf şi m-am întors în grădină, cu gândul să adorm, ca să mă întorc repede la Zâna prafului şi să salvez ţinutul acela frumos. Dar visul meu m-a purtat spre alte ţinuturi şi curând, am uitat de sărmana zână.