D-ale copilăriei

Această prezentare necesită JavaScript.

A fost întâi o zi frumoasă de primăvară, când un glas vesel de băiat s-a auzit în casa noastră. Şi timpul a început să curgă altfel pentru noi, măsurat de ritmul meselor copilului, şi al orelor lui de somn şi de veghe.
 Apoi, când picioruşele lui au început să măsoare casa în lung şi în lat, un alt glăscior a prins viaţă.  De data asta o fetiţă. Şi faptele s-au repetat întocmai pentru o a treia şi ultimă oară: un al treilea glas, tot de fetiţă, şi-a făcut simţită prezenţa, la aproape acelaşi interval de timp în viaţa noastră.
Ani de zile am trăit de parcă un uragan devastator s-ar fi produs în interiorul casei noastre: biberoane, castronele, cănuţe, zornăitoare, suzete zăceau înşirate de la un capăt la altul al casei. Apoi au apărut cuburile, pluşurile, maşinile şi păpuşile. După care a venit timpul cărţilor şi a instrumentelor de desenat. Al dulapului cu pantofi şi al şifonierului. După cum vedeţi, fiecare vârstă aduce cu ea un plus de culoare şi mai îngrămădeşte o jucărie sau un joc într-un colţişor….
Primul pas, primul cuvânt, prima ceartă frăţească……
Pe la doi ani, Shai avea un limbaj propriu, format din cuvinte greu de înţeles şi semne, acestea din urmă ceva mai inteligibile. Cel mai bun lucru din lume pentru el era ciocolata, la vederea căreia faţa i se lumina, ochii îi sclipeau, iar guriţa se rotunjea grăbită să scoată acel cuvânt inimaginabil de greu, dar care desemna un lucru atât de bun:”cu-tu-cu-tu-cu-tacăă !” Pe locul doi erau „ananele” (bananele). Era în stare să mănânce un braţ întreg şi să mai spună încă „ Mai vreau!”. Al treilea cel mai bun lucru din lume erau „mâile” ( lămâile), tăiate în felii, fără nici un pic de zahăr. Şi al patrulea, şniţelul din piept de pui. Eram o mamă disperată. În fiecare zi la prânz trebuia să am şniţel de pui, iar chestia asta a durat un an întreg. Am încercat într-o zi să-l păcălesc şi să-i dau dovlecei pane. Când a descoperit că sub pojghiţa crocantă se afla altceva decât pieptul de pui a aruncat mâncarea cât colo !
Nu-mi amintesc cum am scăpat de şniţel. Dar a urmat o perioadă şi mai grea, în care nu a mai acceptat carnea deloc. Aveam discuţii pe tema „De unde vine puiul din farfuria mea? A fost vreodată viu? Cum a ajuns aşa? Oamenii fac rău animalelor ca să se hrănească ?”
Ce erau surorile pentru el? La început, o curiozitate plângăcioasă. O cantitate temporar neglijabilă. Pe urmă, să vedeţi…
Relaţia cu Carola a fost bunicică: ” Asta doarme toată ziua şi n-o ţine ocupată pe mama. De mâncat, mănâncă numai cu tata (deci mama e încă numai a mea). La nani, tot la tata trage… Atunci, „Olola” poate să rămână aici.”
Începutul acesta promiţător a pus bazele unei amiciţii de lungă durată. În jocurile lor, Carola era liderul, dar pentru că era un lider bun, îi plăcea să se supună voinţei ei. Erau nedespărţiţi: unde era ea era şi el…
Cu Margot lucrurile au stat altfel. Din prima clipă a fost un intrus. O mogâldeaţă care vroia cam multe de la toată lumea. Şi se supăra repede pe oricine şi orice: pe biberon, că se goleşte prea repede, pe suzetă, că se ascunde de ea, pe frate, că-i ia zornăitoarea de la căruţ, pe tată, că n-are timp să stea cu ea în braţe toată ziua, pe mamă, că-i face baie….Un boţ de mămăligă care-şi manifestă nemulţumirea ţipând din rărunchi. Şi care-i strică somnul noaptea. O hoaţă care-i fură părinţii de lângă el. Şi ăsta era doar începutul…
Momentul în care a îndrăznit să întindă timid mânuţa după o jucărie a umplut paharul: „Cine se crede asta, buricul Universului, să-mi ceară mie să-i dau jucăriile mele ? Asta-i casa mea, mama mea, tatăl meu, jucăriile mele! Totul aici este al meu ! Să plece !”
Dar n-a plecat. Şi s-a priceput de minune să-i întărâte pe toţi împotriva lui, chiar şi pe Carola. Să facă în aşa fel încât să fie certat de părinţi  sau să-şi înfigă mâinile vârtos în părul lui şi să tragă, dar să tragă… „O mincinoasă, măi, măi…las’că-i pun eu piedică să-şi spargă capul !”

De la vorbă la faptă n-a fost decât un pas. Şi am ajuns la spital, cu un cucui mare în frunte şi buza puţin spartă. 

Lucrurile astea nu s-au mai repetat, fiindcă chirurgul, vecinul nostru de peste drum, l-a luat pe Shai în camera de gardă să asiste la suferinţa surorii lui. Chestia asta a fost mai eficientă decât o mie de cuvinte, pe care , între noi fie vorba, nici nu le-ar fi ascultat. 

Acum să nu vă imaginaţi că locuinţa noastră a fost permanent un teatru de război. Nu, au existat şi perioade de armistiţiu sau chiar de pace deplină. Acelea în care prostiile se făceau împreună. Mai precis se comandau de Margot, care a preluat şefia pe nesimţite, şi se executau de ceilalţi, niciodată de ea.  

-Nu folosiţi scara drept topogan !( o interdicţie urlată de mine aproape zilnic, timp de trei ani).

Era suficient să mă îndepărtez puţin din raza lor vizuală, ca s-o aud pe Margot, care stătea de şase la etaj :”A plecat mama, daţi-i drumul !”

La momentul adevărului însă, Margot mă înfrunta: „Dar eu n-am făcut nimic, doar stăteam aici!” Şi clipea şmechereşte către ceilalţi doi:”Dacă sunteţi proşti şi faceţi ce vă spun eu, suportaţi consecinţele. Eu nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase!”

De câte ori  erau prinşi cu mâţa-n sac începeau să dea vina unul pe altul: că lui i-a venit ideea, că ea a început, că el a luat primul, că ea a spus… Câteodată momentul acesta era atât de hazliu, încât nu mai ştiam nici eu cum să mă comport: să-mi arăt supărarea sau să râd…

Nu era timp de plictiseală, nu ?