D-ale copilăriei

                  Am citit astăzi  pe blogul Anastasiei Mierluţ câteva rânduri care m-au impresionat şi mi-au amintit de  copilăria mea. Cu ceva vreme în urmă m-am hotărât să scriu şi eu câte ceva despre copilăria mea, vrând să le descopăr copiilor mei oameni şi locuri care mi-au fost mie dragi, lucruri pe care ei nu le mai pot cunoaşte decât din vorbele mele şi care vreau să trăiască cumva şi în inima lor. E un proiect pe care nu l-am finalizat încă, dar vă redau un fragment.

                    Mama-mare

                  Pentru verişoarele mele, care oscilau între bunicii paterni şi cei materni,  bunica era  “Mamaie Acu” ( aluzie la meseria ei), o bunică din panoplia lor de bunici,  dar pentru mine, care nu-mi cunoscusem încă cealaltă bunică,  era mama-mare, unica iubire din viaţa mea de până atunci.

                  Bunica mea era o femeie demnă şi foarte înţeleaptă.  Nu avea aspect de ţărancă, deşi umbla mereu îmbrobodită, ca ţărăncile din sat. Nici vorba nu-i semăna cu a lor, ci era elegantă, fără accentul regional.

                 Se născuse într-un sat de câmpie, ca unic copil al unor ţărani  ceva mai chivernisiţi. Străbunicii au fost probabil oameni destupaţi şi dornici de a-şi depăşi condiţia, aşa că şi-au trimis fata la oraş să înveţe croitoria. Acolo l-a cunoscut pe bunicul, şi el ucenic de croitor,  şi s-a îndrăgostit de el. Dar străbunicii n-au vrut să-i lase să se căsătorească, din motive numai de ei ştiute, şi atunci bunicul a furat-o  pe bunica şi a adus-o în casa părinţilor lui. Aici bunica şi-a luat în primire rolul de soţie şi mamă.

                A venit apoi războiul cu ororile lui şi bunicii mei nu şi-au mai împlinit visul de a ajunge croitori la oraş.  Au rămas la ţară, mulţumiţi că au scăpat cu viaţă. După război, a venit comunismul. Din săraci , bunicii au devenit mai săraci, dar culmea ironiei, au fost puşi la zid ca fiind înstăriţi. Copiilor lor  nu li s-a permis să facă facultăţi  fiindcă n-aveau “origine socială bună”, bruma de pământuri le-a fost confiscată, la fel şi rezerva de produse din gospodărie.

             Bunica a început atunci să lucreze  fuste, şorţuri, broboade pe care le dădea prin sat  pentru mâncare.

            După un timp foametea a trecut, iar oamenii au învăţat să supravieţuiască în comunism.

            Multe momente de bucurie am trăit în casa aceea!

           Bunica mea ştia multe poveşti. Iar mie îmi plăceau nespus de mult poveştile rostite de glasul ei blând. Nu doar seara aveam parte de poveşti. De câte ori o găseam odihnindu-se pe băncuţă, mă aşezam lângă ea, îmi strecuram capul sub braţul ei, iar ea ştia, fără ca eu să rostesc vreun cuvânt, ce aşteptam. Şi începea:

        – Dăliţa mamii ( aşa mă alinta, ca pe florile  din grădina ei), vrei să ştii de ce satul nostru se numeşte Lacul Turcului?

        – Spune mam-mare, spune!

        Şi bunica îşi depăna povestea încetişor:

        – Demult, pe vremea când bogăţiile acestor locuri  erau râvnite de  asupritorii noştri,  pe aici treceau convoaiele cu bogăţii pe care românii le plăteau ca bir turcilor. Dar drumul se înfunda la un moment dat şi cât vedeai cu ochii nu era decât o apă mare pe care oamenii o traversau cu barca pentru a scurta drumul către casele lor. Turcul care conducea convoiul şi-a dat  şi el seama că dacă trece peste lac, scurtează drumul.  Nu ştia însă cât era de adâncă apa.  S-a tot învârtit, s-a tot gândit, dar nu ştia ce hotărâre să ia. Era în întârziere, iarna îşi făcuse deja simţită prezenţa şi dacă nu ajungea să treacă Dunărea mai repede, ar fi putut rămâne blocat pe pământurile astea ostile lui până la primăvară. Şi vai şi-amar de sufletul lui atunci! Ce foame şi ce frig ar fi îndurat! Aşa că şi-a luat inima-n dinţi şi l-a întrebat pe luntraş cum poate să treacă  apa.  Luntraşul i-a spus că n-are decât o bărcuţă putredă, cu care şi lui i-e frică să treacă lacul, dar că sătenii îl trec şi cu piciorul, într-atât e de mică apa. Ce s-a gândit atunci turcul? Că dacă sătenii îl trec aşa, cu atât mai uşor îl va trece el călare! Şi fără să verifice spusele luntraşului, a aliniat tot convoiul la marginea lacului şi au intrat în apă toţi odată. Ei, şi ce să vezi!  Puţin mai departe de mal apa era foarte adâncă, iar fundul lacului era atât de mocirlos încât picioarele cailor s-au împotmolit.Caii  s-au speriat atât de tare încât şi-au azvârlit călăreţii în apă. Toţi turcii s-au înecat, iar comorile pe care le duceau cu ei s-au risipit în apa lacului. În primăvară, ca prin minune, apa lacului a secat, iar oamenii au recuperat din albia lui tot aurul furat de turci şi l–au împărţit între ei. Şi-au construit apoi pe locul lui case frumoase, iar satul care s-a  întemeiat atunci s-a numit Lacul Turcului, în amintirea turcului pedepsit.

          Nu ştiu de unde  învăţase bunica mea aceste poveşti, dar le spunea atât de frumos, încât de cele mai multe ori, după ce ascultam una, mă transpuneam în acea lume imaginară, în locul eroului principal, împărţind celelalte roluri păpuşilor, lui Azorică sau pisicii.

        Vara ieşeam cu păturica în grădină, îmi aşezam păpuşile în jurul meu şi începeam să le croiesc tot felul de veşminte, încercând să o imit pe bunica. Iarna mă ghemuiam lângă maşina ei de cusut şi începeam tapajul:

        – Mam-marree! Dă-mi şi mie o cârpă să fac o rochiţă pentru Stănciuleasa mea! … Mam-marree!  Pârvuleasa mea e răcită, are nevoie de un paltonaş. Imi dai şi mie un peticuţ pentru ea?

        Bunica zâmbea şi-mi dădea mereu peticele rămase de la comenzi.

        Primele mele păpuşi mi-au fost aduse acolo de părinţi şi le-am botezat după două cliente ale bunicii din Ploieşti. Îmi plăcea să mă sui cu bunica în rată şi să mergem la Ploieşti, la probă „la cucoane”. Cucoanele mă serveau cu limonadă şi dulceaţă de vişine şi aveau cufere de lemn pline cu jucării , din care puteam să-mi aleg mereu câte ceva pentru sufletul meu : crăticioare pentru mâncarea păpuşilor, pătuţuri, măsuţe, felicitări frumos colorate, cuburi cu imagini din poveştile bunicii şi câte altele…

        Am strâns aşa un sac mare cu jucării (sau aşa mi se părea mie), pe care le păzeam cu străşnicie de copiii din sat. Dacă vreunul mă striga la poartă, întâi doseam sacul cu jucării şi abia după aceea îl pofteam în curte ! De cum rămâneam singură, îmi înşiram comorile pe păturică şi începeam să-mi hrănesc păpuşile cu tocăniţă de făină asortată în funcţie de anotimp cu zambile, petale de dalii sau simple fire de iarbă.

        Bunica nu-mi refuza niciodată nimic. Eram doar nepoata ei preferată. Îmi cosea rochiţe, paltonaşe şi pălărioare pe care le purtam cu mândrie. Dar cea mai iubită dintre toate a fost “căciuliţa cu pisicuţe”, o tichiuţă cu doi colţişori ca nişte urechiuşe de pisoi, de care nu m-am despărţit toată copilăria mea.

        Dacă se întâmpla să mă simt rău, pe lângă leacurile sanitarului din sat, aveam parte şi de cele tradiţionale, care includeau, bineînteles, descântul, însoţit de masarea tâmplelor sau a încheieturii mâinii: “Ieşi, aplecate/ din creierii capului, /din zgârciu nasului/,din grumazii gâtului,/din splină,/din inimă,/din măduvă, /din oase./ Şi lasă pe Dăliţa/curată, luminată,/ca Maica Precista”… Şi mintea mea de copil credea că descântul e cel mai bun medicament. Când bunica era bolnavă, mă aşezam lângă ea, îi luam uşurel mâna şi o descântam şi eu. Dar eu din iureşul cântului popular nu înţelegeam decât atât:   le-te-ne,/le-te-ne,/le-te-ne… , silabe pe care le rosteam apăsat, cu seriozitatea celui ce crede că ritualul său este cu adevărat tămăduitor.

        Aşa se scurgeau anii copilăriei mele, vara sub lumina soarelui dogoritor, iarna la căldura sobei, fără să cunosc durerile vieţii.

        Până într-o zi, pe la cinci ani, când tot universul copilăriei mele s-a cutremurat: personajul principal al acestuia a plecat pe un drum fără de întoarcere. A murit bunica!

        Moartea… Un cuvânt al cărui sens nu-l cunoşteam.

      Se întâmplase să merg  cu bunica prin sat la înmormântări. Chiar mă jucasem cu păpuşile de-a înmormântarea, repetând în amănunt ritualul slujbei pe care–l văzusem la preotul din sat, fără însă să înţeleg durerea celor ce pierduseră pe cineva drag, fără să înţeleg că această pierdere este definitivă.

        În disperarea mea, credeam că moartea este un fel de zmeu pe care-l poţi învinge sau o boală al cărei leac se găseşte peste nouă mări şi nouă ţări, dar se găseşte…

        Aşa că atunci când moartea a pătruns în cerdacul casei copilăriei mele, în timp ce oamenii mari boceau, iar copiii se jucau în şură, cu gândul la poveştile bunicii, am plecat în lume să găsesc  apa vie care ar fi putut s-o readucă la viaţă…

        Truda mea  fără rost s-a  încheiat pe la amiază ,  într-un lan de porumb. Tot satul mă căutase în disperare, fiindcă aflaseră de la unul din copii că am vrut să organizez o misiune de găsire  a apeii   vii, iar pentru că  n-am reuşit să conving pe nimeni, am plecat singură.

        Am înţeles atunci că moartea îţi schimbă brutal şi definitiv universul. Şi de atunci am învăţat să mă tem de ea.  Şi nici n-am mai crezut în poveşti.

        Multă vreme după moartea bunicii, când dormeam încă  în camera de la drum, mă trezeam din somn părându-mi-se că o aud cum mă strigă. Apoi s-a aşternut uitarea.

        Locul acela n-a mai fost la fel fără bunica. Mai târziu, bunicul s-a îmbolnăvit şi el grav. Ajunsese să nu-şi mai recunoască copiii, iar pe noi, nepoţii, nici atât. Despre mine spunea că sunt un băiat frumos (avea încă o oarecare logică, fiindcă eram foarte scurt tunsă),  dar nici vorbă să-mi reţină numele sau să ştie că sunt de-a lui. Îmi povestea cu lux de amănunte cum a luptat el la ruşi în al doilea război mondial, dar despre prezent, nu ştia nimic.

        De când a murit şi bunicul, cred că am mai trecut pe la ţară de câteva ori.  Am  fost de curând chiar cu copiii mei, dar n-am putut să le arăt nimic din ceea ce a făcut deliciul copilăriei mele.  Mă  năpădesc amintirile de câte ori intru în curte, dar nu mai regăsesc cu privirea multe din lucrurile care îmi erau familiare. Doar pozele bunicilor de pe pereţi îmi umezesc ochii…

Această prezentare necesită JavaScript.