D-ale copilăriei

Când m-am născut eu, Moş Crăciun nu exista. Sau cel puţin noi nu-l cunoşteam sub acest nume. Pe noi ne colinda în ajun de Crăciun Moş Gerilă.Tot în straie roşii, tot bătrân cât lumea, tot cu barbă albă, tot cu sanie  şi sac cu jucării. Tradiţia darurilor de Crăciun s-a dovedit mai puternică decât comunismul, chiar dacă actorul principal a fost nevoit să  împrumute un „nume de cod”.

Nu-mi amintesc prea bine cum  se întâmpla minunea  în prima parte a copilăriei mele. Doar de ceva munţi de zăpadă şi un brad uriaş în curtea bunicilor, împodobit cu steluţe de poleială colorată (din aceea recuperată de pe pachetele de ciocolată).

După ce bunica a trecut în lumea celor drepţi, am venit la Bucureşti. Nu mi-a lipsit niciodată bradul de Crăciun, dar pe Moş nu l-am văzut decât o dată, la grădiniţă.

Cum am aflat eu că nu există nici un Moş ?Mi s-a tras de la… fructe. Să vă explic: era singura perioadă din an când se găseau portocale şi banane. Iar părinţii mei cumpărau  portocale şi un mănunchi mare de banane verzi pe care îl înveleau în ziare şi-l ascundeau într-o servantă din sufragerie. Bineînţeles că într-o cameră mică de bloc comunist, un nas ascuţit de copil simţea imediat parfumul fructelor. Odată secretul descoperit, începea dilema: să iau una  sau să nu iau? Se vede sau nu  se vede ? Hai, că nu se vede, sunt atât de multe ! Şi cum pofta vine mâncând, până în Ajun au rămas bine înfăşurate în ziare:  o ramură mare cu cotoare, un maldăr de coji de banane aproape mucegăite şi vreo trei banane. Nu m-a certat nimeni, evident, dar părinţii mei au fost lipsiţi complet de imaginaţie şi au recuperat cele trei banane şi le-au pus sub brad. Aşa că după ce a trecut Cel Nevăzut am  fost foarte mirată să  descopăr în punga cu darurile lui, fix cele trei banane! Şi m-a cuprins îndoiala, dar nu m-am manifestat de teamă că nu voi mai primi nici un cadou anul următor. Ritualul acesta s-a repetat ani la rând, până când, dintr-o dată, a început să se vorbeasă „pe faţă” despre aceste lucruri.

Cea mai frumoasă surpriză de Crăciun am avut-o pe la 9 ani. Părinţii mei au considerat că eram prea mare ca să mă joc cu păpuşile. Aşa că „Moşul”, care  mi-a făcut o favoare şi a venit cu câteva ore mai devreme, mi-a adus în dar o pijama, o carte de Jules Verne (Doi ani de vacanţă) şi o pereche de ciorapi. Am simţit o durere intensă, dar de scurtă durată. Pe vremea aceea se lucra în Ajun. Iar tata tocmai găsise în cutia poştală un aviz. Şi s-a dus repede la poştă, crezând că a tăiat bunica porcul şi i-a trimis vreo bucată de carne. Când a ajuns acasă cu pachetul uriaş, surpriză  mare: nici fir de carne sau şorici, nici vin, nici ţuică ci… două păpuşi pentru mine. Cea mare era mai mare decât mine.

Anii au trecut şi iată-mă în postură de mamă. Am încercat să nu repet greşelile părinţilor mei şi să nu-mi consider copiii prea mari pentru jucării, dacă ei nu simt asta. Şi ca să aflu, m-am ajutat de  scrisorele, bileţele sau mai nou, liste cu dorinţe. Evident, Moşul nu poate să aducă chiar tot ce pun ei pe listă, dar măcar îşi face o idee ( într-un an mi-au dat o listă uriaşă pe care lipiseră toate pozele cu jucării din pliantele publicitare găsite în cutia poştală).

E adevărat, de ceva vreme suntem prea mari ca să mai credem în Moş Crăciun. Cum s-a întâmpat asta ? Pe negândite, când băiatul avea vreo 7 ani, iar fetele ceva mai puţin. O înoială exista deja în creieraşul lor, mai ales al băiatului, dar încă vroiau să creadă… De obicei puneam cadourile sub brad după ce adormeau copiii, dar în acel an n-a fost chip să-i adormim. Şi am recurs la o stratagemă: soţul meu i-a dus  în bucătărie să le facă clătite, iar eu am rămas în dormitor , chipurile ca să mă odihnesc. Casa în care stăteam atunci avea două intrări, aşa că am ieşit în curte pe uşa din faţă, am ocolit casa, am intrat  pe uşa din spate şi m-am dus tiptil în pod  unde erau ascunse pachetele cu cadouri. Şi cum mi-a fost greu să car singură toate cadourile şi nici nu aveam prea mult timp la dispoziţie ca să fac două drumuri, am scos unele jucării din cutii. Am făcut drumul înapoi tot prin curte, am aşezat pachetele sub brad şi am venit în bucătărie ca abia trezită din somn. Am  mâncat clătite şi după puţin timp, copiii s-au dus în salon şi au descoperit cadourile. Bucurie mare, dar… uşa de la intrare era încuiată, şemineu n-aveam, deci  pe unde a intrat Moşul ?

N-am văzut când au dispărut fetele de lângă brad. Am auzit doar nişte bufnituri în pod, iar după un timp au apărut triumfătoare, târâind după ele cutiile lăsate acolo de mine (destul de bine ascunse într-o zonă puţin luminată a podului).

Şi au început discuţiile. Ele – că le-am păcălit, că n-a venit încă Moşul, că alea sunt cadouri de la noi şi că ele îl aşteaptă pe Moş până a doua zi dimineaţă. Noi – că a fost Moşul, că astea sunt cadourile de la Moş şi tot aşa. Într-un final, băiatul a pus punct parlamentărilor:” Tăceţi, proastelor, că nu există nici un Moş, mi-a zis mie Anais că părinţii ne fac cadourile!”(Anais fiind colega lui de bancă).  Sfârşitul filmului.

Şi aşa a început o nouă epocă, aceea în care ştim că Moş Crăciun este doar o tradiţie . Un prilej pentru a face mici daruri celor pe care îi iubim. De atunci, în fiecare an, soţul meu şi cu mine primim câte un mic dar de Crăciun de la copii –  un desen , o felicitare sau o bijuterie făcută de ei.