D-ale copilăriei

         Mărturisesc că m-am chinuit tare mult să-mi determin copiii să citească. Am început prin a le citi eu, seară de seară, poveştile copilăriei mele, gândindu-mă cu groază că cresc şi nu le vor mai „gusta” mai târziu. Apoi a venit vremea să citească singuri. Poveştile acelea lungi, cu textul scris mărunţel, din vremea copilăriei mele n-aveau nici o şansă, aşa că m-am apucat să cumpăr cărţi  ilustrate, cu poveşti prescurtate, cu textul aerisit. Prin clasa a II-a îi strângeam în pat seara şi citea fiecare câte un pasaj până terminam povestea.

            Lecturile de vacanţă date de învăţătoare n-au avut niciodată succes. Doi ani de vacanţă a fost o carte recomandată din clasa a II-a până într-a V-a, dar n-am reuşit să-i conving să se apropie de ea, ca de altfel de nici unul din romanele lui Jules Verne.

            Pe la 8 ani am reuşit să le captez atenţia fetelor cu Fram, ursul polar de Cezar Petrescu, dar băiatul nu s-a lăsat impresionat nici de data asta. Fram ne-a prilejuit lungi discuţii despre lumea circului,  viaţa la Polul Nord, exploratori ai regiunii, animale sălbatice în mediu natural sau în captivitate. Abia atunci l-a răzbit şi pe el curiozitatea şi s-a apucat s-o citească.

            Apoi mi-a picat în mână o povestire de Cehov,  Kaştanka. Un subiect cu priză la orice copil – o căţeluşă care se pierde de stăpânul său şi este adoptată de un clovn. Un bun prilej pentru a discuta despre meseriile din lumea circului şi despre relaţia dintre om şi animal. Este o carte pe care o recomand călduros oricărui părinte cu  pici  de 8-10 ani, dar care cred că ar emoţiona şi un copil ceva mai mare.

            Încet-încet am ajuns la lecturi mai lungi. Şi l-am descoperit pe Dick King Smith, care are traduse în română vreo patru cărţi: Babe, Căluţul de apă, Şoarecii lui Graur şi Harry şi Mad. De departe cea mai amuzantă este Harry şi Mad, o carte despre un băieţel care moşteneşte  un papagal african vorbitor, urmată de Şoarecii lui Graur, din care noi am împrumutat un nume pentru una din pisicile noastre.

            Apoi a venit rândul lui Roald Dahl. S-a citit la foc continuu: Matilda, Uriaşul cel Prietenos, Charlie şi Fabrica de ciocolată, Charlie şi Marele Ascensor de sticlă, Vrăjitoarele, Fantasticul domn Vulpe, James şi Piersica uriaşă. Trei dintre ele au fost şi ecranizate (Matilda, Fantasticul domn Vulpe şi Charlie şi Fabrica de ciocolată) şi normal că nu  puteam rata filmele.

            O altă carte care le-a plăcut mult copiilor mei este volumul „Povestiri din Strada Broca” de Pierre Gripari. Din acest volum cea mai reuşită este „Vrăjitoarea din debara”, o poveste modernă despre un tip care cumpără o casă bântuită de o vrăjitoare şi încercările lui disperate de a scăpa de vrăjitoare. Noi avem şi varianta în limba franceză, editată  de Gallimard Jeunesse.

            Am revenit la o carte „clasică” – Micul Prinţ de Antoine de Saint-Exubery. Ştiţi că există o „continuare” a acesteia ? Nu, nu scrisă de Saint-Exubery, ci de  Jean Pierre-Davidts, un autor canadian şi care se cheamă Întoarcerea micului prinţ. Băiatul meu o consideră plictisitoare, dar fetelor le-a plăcut mult.

            Şi iar o povestire cu un căţel şi un vrăjitor – Roverandom de J.R. Tolkinen. Un vrăjitor puţin cam „sucit”, care-l transformă pe bietul căţel într-o jucărie. Sunt relatate aventurile micului Rover, plecat în căutarea vrăjitorului  pe care trebuie să-l îmbuneze pentru a-i reda înfăţişarea  şi a-l readuce acasă. Ei bine, călătoria asta nu este una obişnuită, căci vrăjitorii  nu stau în locuri comune, ci pe lună sau pe fundul oceanului.        

           Sophie şi cămila albă de Stephen Davies ne-a prilejuit o incursiune în Sahara. Am vorbit puţin despre clima deşertului, despre populaţiile nomade din deşert, despre oaze şi despre cămile.

            Am căzut apoi  pe un fel de amintiri din copilărie – Katitzi de Katarina Taikon. Personajul principal este însăşi autoarea la vîrsta copilăriei (1935).  O poveste despre discriminare, despre dorinţa unui copil de a-şi depăşi condiţia învăţând, despre suferinţa pricinuită de refuzul comunităţii locale de a o accepta la şcoală din motive etnice, autoarea fiind de etnie rromă.

            Să schimbăm puţin registrul. O carte de Ian Oglivy – Measle şi Vrăjmintitul. Un băieţel orfan crescut de un pretins „unchi”, într-o casă sumbră, plină de gândaci. Dar nimic nu este ce pare, iar băiatul descoperă că „unchiul” este cel care i-a transformat părinţii  şi alţi locuitori ai oraşului în piese ale unui joc cu trenuleţe.

            Tot o poveste cu vrăjitori este şi Thrump-o-moto, ucenicul vrăjitor de James Clavell, apărută la noi în 1991, cu ilustraţii deosebite. Ei bine, pe asta n-o aveam, dar mi-a împrumutat-o o prietenă. Copiilor le-a plăcut, aşa că am vrut s-o avem în bibliotecă.Cu greu am găsit-o la un anticar  şi  am comandat şi versiunea originală în engleză pe abebooks.com.

            Cornelia Funke este un autor german de cărţi pentru copii. La noi au apărut vreo trei volume de povestiri, care pe ai mei nu i-au impresionat prea mult şi un roman, Călăreţul dragonilor, o carte excepţională despre un băieţel care ajunge la capătul pământului zburând pe spinarea unui dragon. Cartea are vreo 400 de pagini scrise cam mărunt, dar nu o să dezamăgească nici un copil.

            Noi am mai citit Focul de gheaţă de Kai Meyer – o carte a cărei acţiune se petrece în Rusia Ţaristă şi care adună în jurul lui Maus, o fată care lucrează într-un hotel de pe bulevardul Nevski din St. Petersburg,  personaje fantastice din cele mai diverse începând cu  Crăiasa Zăpezii, Moş Vifor şi Tamsin, magiciana cuvintelor. O poveste impresionantă într-un decor hivernal, care ne-a prilejuit o lecţie de istorie.

            Nu ocoliţi  Adăpostul, de Kathy Appelt. O poveste înduioşătoare despre  dragoste şi ură, ale cărei personaje sunt o pisicuţă abandonată, puii acesteia şi un copoi. Adăpostul este o cabană sub pilonii căreia pisicuţa se adăposteşte pentru a-şi naşte puii.

          Nu aveau cum să lipsească din această listă cărţile din seria Harry Potter, care sunt preferatele băiatului. Tot el a făcut o pasiune pentru Jocurile foamei  de Suzanne Collins şi pentru Agatha Christie. Fetele nu nu se omoară după ele, dar în schimb le-a plăcut seria Cronicilor  Spiderwick ( Tony DiTerlizzi, Holly Black) şi
 cea a Cronicilor din Narnia de C.S.Lewis.

            Ar mai fi multe de spus. Dar am să mă opresc cu două cărţi care nu sunt traduse în română.

            Prima este L’oeil du loup scrisă de autorul francez Daniel Pennac. Am găsit un fragment pe net şi am căutat-o la biblioteca Institutului Francez. Mie mi-a plăcut atât de mult încât am tradus-o pentru copiii mei. Şi n-am dat greş, fiindcă s-a citit pe nerăsuflate.  Despre ce este vorba? Un băieţel intrigat de atitudinea unui lup dintr-o grădină zoologică. Fiecare dintre cele două personaje pătrunde în mintea celuilalt şi reuşeşte să vadă trecutul acestuia. Aşa că facem întâi o plimbare prin Marele Nord, locul de baştină al Lupului Albastru, îi cunoaştem haita, părerile lui despre oameni, modul în care a fost capturat şi adus aici. Apoi ne plimbăm prin Africa ( Africa galbenă, Africa gri şi Africa verde) şi urmărim viaţa unui băieţel fără nume şi fără familie, care spune nişte poveşti uimitoare despre locurile prin care a trecut şi căruia oamenii deşertului îi spun chiar Africa. Aflăm despre prietenia lui cu toate animalele savanei, dar mai ales cu un dromader  pe spinarea căruia a călătorit de la naştere. Sfârşitul este puţin cam prea apoteotic, dar cartea merită citită. Un copil de 11 ani cu trei ani de studiu intensiv al limbii franceze o poate citi singur fără dificultăţi (nu are decât vreo 67 de pagini de format mic). Circulă pe net şi un desen animat  realizat pe baza cărţii, dar nu se ridică nici pe departe la nivelul acesteia.

            Şi ultima recomandare: Honk the moose de Phil Stong. O carte pe care eu am cumpărat-o de la un anticar de prin Obor pentru că avea o grafică cu totul deosebită. Abia acasă am aflat pe ce comoară am pus mâna, Este povestea unui elan pe care iarna grea îl aduce în orăşelul Iron Range din Minnesota, în grajdul orăşenesc. El este găsit de doi copii şi devine mascota oraşului. Cartea a fost premiată cu „Newberry  Medal” în 1936 şi figurează pe lista celor mai frumoase 100 de cărţi pentru copii ale secolului XX.

            Aceasta este cartea pe care o citim acum. Am făcut un fel de club de lectură – citeşte fiecare cu glas tare câte o pagină, apoi traducem şi discutăm pe marginea subiectului. Poate fi comandată pe amazon.com sau pe abebooks.com.

Lectură plăcută !