D-ale copilăriei

Ei bine,  iar am făcut-o lată ! Ieri dimineaţă  stăteam la şuetă cu calculatorul şi nu ştiu ce-mi vine să mă uit pe fereastră. Sus pe grinzi (pe ceva ce s-a vrut un acoperiş de garaj, dar n-a ajuns să fie decât o boltă pentru caprifoi), o pisică neagră. Le spun copiilor că au lăsat afară un ţigan (adică unul din cei doi motani negri pe care îi avem)  şi-i chem să deschidă fereastra.  Cum nu m-a băgat nimeni în seamă, m-am ridicat să chem eu pisica. Apropiindu-mă de fereastră, mă uit pe pervaz şi număr instinctiv: unu, doi… Ridic capul şi mă uit pe fereastră: atunci ăla de-afară al cui e ? Nu al meu, dar dacă se  vrea la noi, vom avea o problemă. Şi ziua este doar la început…

Spre seară, când copiii se întorceau de la pregătire, au găsit la colţul străzii un sac de plastic din care „mieunau nişte pisicuţe, toate negre”. Le-am dat o cutie de carton şi mi-au adus acasă… şase căţei.  Ţepeni de frig şi uzi leoarcă, dar altfel dolofani, cu ochii şi urechile lipite, cu cordonul ombilical teafăr, într-un cuvânt,  fătaţi de cel mult o zi.  De pus pe picioare,  dacă Dumnezeu le dă zile,  i-om pune,  dar ce facem după ? Nu se pune problema să-i păstrăm,  deja „coabităm” cu alţi patru şi cu 10 pisici.  Mâncarea costă, veterinarul costă,  ei tânjesc după mângâieri. Iar dacă sunt aşa de mulţi, nici nu le poţi oferi atenţia de care au nevoie şi inevitabil apar conflicte.

Ca să închei cu tonul optimist al Carolei: Îi donăm ! Cui ?….