D-ale copilăriei

Ieri am trecut printr-o experienţă mai puţin plăcută. Un amărât de căţel de pe stradă a rănit mâna care vroia să-l hrănească. Adică mâna fetiţei mele. Nu rău, dar cum nu ştiam nimic despre el, am ajuns la spital. Aici, altă surpriză : în loc să facem două injecţii şi să plecăm acasă, ne-am trezit internate pentru 24 de ore. Mi s-a explicat că asta este procedura în cazul muşcăturilor pe mână: se injectează  5 doze de ser antirabic, apoi vaccinul antitetanic, după care  în decurs de o lună urmează 5 doze de vaccin antirabic.  Cum spunea doctoriţa de gardă, dacă n-aveam treabă, acum o avem. Pot să spun că vaccinul antitetanic doare al naibii. Cel antirabic, din fericire, nu.

În salon erau încă trei copii cu o mămică, o bunică şi un tătic. Fetiţa cu tăticul avea cam un an şi jumătate şi m-a făcut să-mi amintesc de Carola la aceeaşi vârstă. Care era şi ea  foarte „îndrăgostită”  de tatăl ei: nu mânca şi nu dormea decât cu el. Iar dacă  vreodată intra în cameră şi n-o băga în seamă, începea să plângă.

Carola a fost mai deranjată de statul în spital decât de injecţii. Am aflat asta din discuţia ei telefonică cu cea mică. Am surprins doar atât :”Nu ştii cum e să stai în aceeaşi cameră cu un bebe !” Adică ea se crede foarte mare la cei 11 ani ai ei. Adevărat, piciulica a făcut un scandal îngrozitor. Şi nu doar când plângea, ci chiar şi când se juca: ea ţipa, jucăriile piuiau şi cântau, iar tăticul încerca s-o liniştească  cu telefonul mobil, pe care avea înregistrări cu el cântându-i cântece de leagăn.  Ideea era haioasă, cu condiţia ca omul să fi avut voce. Dar avea doar voinţă, iar celorlalţi le-au trebuit nervi de oţel ca să reziste. Soţul meu m-a certat că nu l-am pus la punct, dar eu am apreciat că era o situaţie fără ieşire, pentru că indiferent ce-ai fi făcut, n-aveai cum să scapi de gălăgie. La un moment dat s-a iscat un conflict între cea mică şi cealaltă fetiţă, care i-a dat o jucărie de-a ei să se joace. Dar picea a scăpat-o pe jos şi a spart-o şi să te ţii ce urlete au început! Aşa că dimineaţă, când doctoriţa a zis că putem pleca acasă, ne-am schimbat în doi timpi şi trei mişcări şi am fugit de-acolo mâncând pământul.  Am ieşit pe uşă atât de repede că am uitat să plătesc cei 8,5 lei datoraţi de mine ca însoţitor al copilului (nu ştiu care e ideea, că mâncare n-am primit şi nici vreun pat separat).